În ultimele luni diverşi cetăţeni străini rezidenţi în România mi-au spus că se simt "monitorizaţi" şi că li se ascultă telefoanele. Oameni de afaceri, slujbaşi pe la diverse firme, corespondenţi de presă. De această atenţie se bucură, mi-au declarat ei înşişi, şi cetăţeni români care lucrează în mass-media sau sînt angajaţi pe la firme străine în funcţii importante.
Azi, unul, mîine altul, asta ca să nu mai vorbesc de propriile mele bănuieli, în ceea ce mă priveşte.
Compatrioţii noştri fac din cînd în cînd scandal în presă pe această temă. Nu toţi însă. Funcţionarii la firmele mixte se abţin. Pe fiecare dintre cetăţenii străini care mi-au spus asta în convorbiri particulare, l-am întrebat dacă îl pot cita. Nu! În nici un caz! Din precauţii faţă de imaginea firmelor la care lucrează, firme care nu vor să fie tîrîte în scandaluri de presă, m-au refuzat şi românii. Aceştia, deşi vizibil deranjaţi de ceea ce li se întîmplă, o mai dau pe glumă, deocamdată. Cineva, un domn slobod la gură şi pînă în '89, mi-a teoretizat avantajele ascultării de azi, faţă de cea de pe vremea lui Ceauşescu. Atunci te puteau ridica de acasă pentru ceea ce spuneai, acum ţi se arhivează opiniile, ceea ce e un pas înainte. "Trăim într-o democraţie suspicioasă!" a încheiat domnul cu pricina mica sa explicaţie, cam penibilă, de ce nu vrea să-l citez. E adevărat că domnul la care mă refer n-a fost un disident, dar una era să spui ce crezi sub ceauşism şi cu totul alta e acum. Am încercat să-i rîcîi orgoliul, în speranţa că acceptă. Nici o şansă. Omul nu vrea să-şi rişte poziţia la firmă de dragul unei declaraţii pentru presă. Iritat de insistenţa mea, domnul m-a pus la punct cu o frază care mi-a rămas în minte: "Sub Ceauşescu toţi eram o apă şi-un pămînt.
N-aveam nimic de pierdut. Acum am o poziţie şi nu vreau să am probleme!’
Această filosofie a "poz
