Guvernul a promovat, iar parlamentul a adoptat la începutul acestui an o lăudabilă lege a transparenţei în administraţia publică, sora mai mică şi la fel de deşteaptă a altei legi reuşite, cea privind liberul acces la informaţiile de interes public. Totuşi, acelaşi guvern se comportă de parcă nu ar şti de existenţa acestei legi: ţine secrete legile anti-corupţie ca şi cum o dezbatere publică le-ar dăuna grav şi reglementează restrictiv, aberant şi în mod secret domeniul ONG-urilor. Legea nr. 52 din 21 februarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică este un gen de import instituţional binevenit, după o idee bună din democraţiile dezvoltate. Adusă în România pe filiera societăţii civile, preluată şi proiectată de un Minister al Informaţiilor permeabil la asemenea sugestii, a avut norocul să fie inclusă în pachetul de măsuri angajate de guvern înainte de Praga. Scopurile legii sînt frumoase (art. 1): "a) să sporească gradul de responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean, ca beneficiar al deciziei administrative; b) să stimuleze participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a deciziilor administrative şi în procesul de elaborare a actelor normative; c) să sporească gradul de transparenţă la nivelul întregii administraţii publice." Practic, instituţiile sînt obligate să anunţe cu 30 de zile înainte orice iniţiativă pe care o pregătesc, să organizeze şedinţe publice la care accesul celor interesaţi este garantat, să ţină o evidenţă a sugestiilor primite. Bineînţeles, instituţia nu este obligată să ţină cont de aceste sugestii, ar fi fost absurd. Principala miză este ca deciziile publice să fie atît de serios argumentate încît să reziste unei discuţii deschise. Dacă funcţionarii nu respectă dreptul cetăţeanului de a-şi spune părerea, acesta poate depune plîngere la superior sau chiar să acţioneze în justiţie. Ca şi în