Chiar dacă ei sînt cu totul absenţi de pe piaţa de artă, Horia Bernea şi Vasile Kazar au aceeaşi posteritate ingrată ca şi Ion Bitzan (şi ca majoritatea celorlaltor artişti care au dispărut cu cîţiva ani în urmă!). Ca şi cînd cariera exemplară a acestora ar fi epuizat în stricta contemporaneitate întregul stoc al memoriei colective, imediat după moarte deasupra numelui lor s-a instalat o tăcere impenetrabilă, de mormînt şi ea. Abandonaţi într-un spaţiu al aşteptării în sine, fără sens şi fără speranţă, ei există acum aproape ca nişte abstracţiuni, ca nişte concepte aride şi pure. Lucrările lor nu circulă, expoziţii nu li se organizează, texte despre ei nu se publică, iar ţinerea de minte a prietenilor şi puterea de imaginaţie a tinerilor nu sunt nici ele mai mult decît simple ipoteze de lucru şi exerciţii de optimism naiv. Pînă cînd opera lor va fi iarăşi printre noi, memoria ni se va elibera şi vor începe să apară studiile, exegezele, monografiile şi expoziţiile pe care ei le merită cu prisosinţă, măcar o privire succintă ar mai trebui să aruncăm, din cînd în cînd, şi în urmă. Aşadar:
Horia Bernea: o personalitate de tip enciclopedic, care, într-un anume fel, reface pe spaţii mici istoria generală a picturii, dar şi aspiră, în acelaşi timp, la definirea unei imagini globale a lumii. Caz unic în pictura noastră, şi nu doar în cea contemporană, de continuitate lăuntrică şi de permanentă reformulare exterioară, el reuşeşte să traverseze cam toate experienţele majore ale genului. Însă în paralel cu investigaţia picturii ca limbaj, ca tehnică şi ca instrumente, Bernea încearcă şi decodarea imaginii ca metaforă a creaţiei înseşi. Între procesul de cristaliazare a obiectului plastic şi traseele devenirii, în general, pictorul sugerează o solidaritate intimă, naşterea formei din magma cromatică transformîndu-se într-un comentariu asupra naşterii pur şi sim