N-am recunoscut, cred, pina acum niciodata, dar probabil a venit momentul, dupa aproape trei ani de reviste literare: sint (pe cale sa devin) critic literar. Nu e neaparat o identitate pe care mi-o asum (cum spunea prin 1996 Dan C. Mihailescu, al carui recent articol din Ziarul financiar a nascut textul asta, vreau sa mor diletanta), dar, vorba aceea, trebuia sa poarte un nume... Asa ca, volens nolens, sus-numitul articol din Ziarul financiar m-a pus pe ginduri: m-am intrebat si eu de ce prefer sa scriu despre carti straine, facind o specie de struto-camila intre critica literara propriu-zisa si cronica traducerilor, in loc de a ma dedica productiilor de fictiune autohtone.
Undeva, in subconstientul meu, raspunsul plutea de multisor si nu e legat in mod obligatoriu de faptul ca acum, in Romania, se scrie prost; cu putina bunavointa, mai trecind prin volume de memorii si reeditari de interbelici si postbelici, exista o literatura contemporana mai mult sau mai putin anacronica, dar alive and kicking, pe cit se poate. Nu e, deci, vorba ca nu mi-ar placea ce se scrie, desi nici dupa asta nu ma dau peste cap, insa ceea ce nu ma entuziasmeaza deloc e cum se scrie despre ce se scrie (ca urmare, ma refugiez departe, pe tarimurile linistite ale „literaturii universale“, de pilda).
Dupa mine, de critica de intimpinare ar trebui, deocamdata, sa se ocupe cronicarii maturi, bine instalati in mediul literaturii autohtone, care-au depasit de ceva timp momentul afirmarii personale si au un cuvint cu ceva greutate pe care nu e nevoie sa-l urle-n gura mare la colt de revista ca sa fie auzit, eventual ascultat. Altminteri, drumul spre autoritatea critica trece peste corpurile in descompunere ale cartilor pe care tinarul cronicar trebuie, in mod necesar si obligatoriu, sa le asasineze ca sa hraneasca pofta de singe a leilor scriitorimii. Caci schimbul de idei e o prac
