Domnule Dobrescu,
Articolul Mizeria „pacifismului“. O pledoarie pentru America, publicat in numerele 158 si 159 ale Observatorului cultural, foloseste un tip de segregare radicala, cu totul nefericita, in a indica nuantele unor pozitii complicate. Sustinerea argumentului american se transforma intr-un manifest emotional care rateaza sensul obiectiilor rezonabile fata de o decizie politica. Rezumind, pozitia dumneavoastra este sa faca incompatibile doua tabere. Prima tabara, pacifista, e compusa din ecologisti, adversari ai globalizarii, ai discriminarilor rasiale si de gen, grupurile new age. Ei se afla pe aceeasi pozitie cu vechea Europa (Chirac si Schroeder), incarcata istoric de vina morala de a fi impiedicat nasterea si expansiunea nazismului si care cautioneaza prin opozitie un dictator brutal.
George Michael, persiflind relatia politica dintre Bush si Blair, este pervers prin faptul ca isi palmuieste aparatorii, sustinind politicile criminale ale dictatorului irakian. A doua tabara este aparatoarea libertatii si republicanii sint singurii care isi dovedesc calitatea morala prin opozitia fata de dusmanii libertatii. Virtutea publica este demonstrata atunci cind raul devine manifest iar Irakul este atacat datorita complicitatii cu Al-Qaeda.
Care sint problemele unei astfel de argumentatii? In primul rind, daca taberele sint segregate clar, nu te poti plasa decit de partea buna, virila, morala a disputei, in conditiile derizoriului argumentelor pacifiste. Prin urmare, sustinerea unei pozitii pacifiste nu o poti face decit daca esti orb in fata adevarului, adevar plasat integral in tabara republicana. In al doilea rind, sensul „mizeriei“ este sa sustina pauperitatea oricarui argument pacifist. Totusi, rationamentele textului se intemeiaza pe argumente discutabile:
a) Pacifistii sint hedonisti si devirilizati.
Pot
