Nu vă voi vorbi despre spectacolul cu acelaşi titlu al lui Ion Cojar de la Naţional, şi nici despre vreun altul, ci depre un om ca un spectacol mai puţin cunoscut. Voi încerca să aduc la rampă, în luminile scenei, un personaj cu totul special, care de cincizeci şi patru de ani (!) stă în întunericul anonim al culiselor. Pentru cei mai mulţi spectatori, numele lui Traian Zecheru nu are rezonanţe deosebite. Pentru actorii Teatrului Naţional, prezenţa acestui regizor tehnic înseamnă un strop de boierie, un parfum nobil din alt timp, un sentiment al siguranţei şi al protecţiei discrete. Un dar firesc, pe care poate unii nici nu-l mai conştientizează. Traian Zecheru preia un spectacol pe care îl însuşeşte ca pe un preţios bun personal, pe care îl iubeşte şi pe care îl respectă, participă emoţional la tot ce se întîmplă, este un perfect rezoneur al personajelor, al actorilor. Tot ce se petrece acolo îl costă şi pe el. Nu vreau să aduc în discuţie calificative. Nu ştiu dacă este "cel mai", nici nu mă pricep să spun asta. Şi nici nu este important. Traian Zecheru este ALTFEL.

Absolvent al liceului de prestigiu "Gh. Lazăr", a fost elev la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică între anii 1946 şi 1948, student la regie între 1950 şi 1952 - coleg de clasă cu Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Sanda Manu, Valeriu Moisescu - şi la artă dramatică la clasa lui Victor Ion Popa, apoi Marietta Sadova. A lucrat un an, înainte de studenţie, la Radio pe lîngă Zirra, Mony Ghelerter, Constantin Moruzan. La 1 ianuarie 1950, Zaharia Stancu l-a angajat regizor de culise la Teatrul Naţional. Acolo se găseşte şi astăzi, la fel de împătimit şi de devotat. Sînt zeci de legende care circulă şi care îl au ca protagonist. O parte din ele le ştiam, o parte le-am aflat vara trecută de la Radu Penciulescu. Avea multă tandreţe în glas şi în gesturi atunci cînd vorbea despre colegul lui Ze