In Muzeul Taranului Roman e inca in desfasurare Seminarul deschis de etnologie, initiat si condus de Irina Nicolau. Una dintre participante, probabil Ioana Daia, a propus odata drept tema de discutie Infatisarile materiale si reprezentarile simbolice ale trenului. Cu o fervoare repede stinsa am inceput sa adunam trenuri blindate, vagoane cu navetisti, trenuri pradate, avorturi in vagonul de dormit, intilniri capitale intr-un compartiment (Miskin si Rogojin), „schimbarile de macaz“, gari cu ciini, cu soldati si tirfe, cu aurolaci si despartiri hohotitoare, trenuri onirice, trenurile mortii.
Eminescu privea trenul cu repulsie. Drumul de fier, dupa credinta lui, ar fi usurat intrarea in tara a criminalilor si a vagabonzilor alogeni, a armatelor imperiale si ar fi lasat sa se scurga griul tarii. Toate acestea, platite cu sudori amare, taranesti. Prin caile ferate intra raul si iesea binele: respiratie inversa, malefica, a comunicarii moderne. Spaimele poetului, perfect rostite, au disparut. Corpul strain al trenului a intrat in visele de noapte si in fantasmele de ziua.
Obiecte inventate recent, precum aeronavele, spunea Freud, s-au inaltat rapid la „demnitatea de simboluri sexuale intrebuintate universal“. Trenul s-a impamintenit atit de profund, incit a devenit un instrument al sinuciderii pentru atitia anonimi, si pentru Anna Karenina, care traieste sub roti lumina orbitoare a mortii. Sa mori strivit de un gigant: o ultima smerenie? Sigur este ca nu voi consacra vreodata o teza masiva imaginarului feroviar. Dupa ce am intins plasa, ma despart de prada multicolora, iluzorie, arunc lista si ma retrag intr-un teritoriu pe care il consideram familiar. Am recitit Trenul de noapte al lui Ioan Grosan, uimit, cu uimire crescinda, iritat de propria mea lentoare in atingerea sensului. Recitesc si acum.
Vinatorul credea in cerbul sfint, plugarul traia d
