convorbire cu Adrian SEVERIN, preşedinte emerit al Adunării Parlamentare a OSCE

Spuneaţi într-un editorial recent că Irakul este de fapt atacat nu pentru că are armele pe care nu ar trebui să le aibă, ci pentru că are regimul care nu trebuie. De ce nu se recunoaşte deschis acest lucru? Nu se recunoaşte deschis pentru că nu este politic corect să spui acest lucru. Eu îmi asum de regulă răspunderea de a spune lucruri care nu sînt corecte politic, plătesc lucrul acesta, dar am măcar satisfacţia de a fi confirmat de istorie. Nu se spune acest lucru pentru că democraţia ar trebui să se impună prin mijloace paşnice. Dacă adoptăm ideea că un stat sau mai multe pot interveni într-un alt stat în numele a ceea ce cred ele că este drept, riscăm ca în locul unei lumi kantiene, o lume a principiilor morale, să avem o lume hobbesiană, o lume în care fiecare se află în război cu toată lumea. Şi asta pentru că, deşi evident fiecare crede în dreptatea lui, în realitate există diverse dreptăţi. Drept urmare, neavînd instrumente de măsură pentru ce este drept şi nedrept am intervenit cu proceduri legale pentru a încerca să promovăm cît mai mult din valorile în care crede fiecare, fără să se ajungă la confruntare. Dar are aceeaşi greutate dreptatea unei democraţii cu dreptatea unei dictaturi? Depinde cine le defineşte. Democraţii spun că dreptatea lor este superioară, dictatorii spun că dreptatea lor este superioară. Desigur că noi care sîntem democraţi sîntem gata să punem mîna pe arme să dăm jos dictatorii, dar şi ei sînt gata să facă acelaşi lucru în sens invers. Dar ce fel de ordine există în asemenea condiţii? Este o problemă de opţiuni: vrem să trăim mereu istoria cruciadelor, în sensul larg, sau încercăm să credem că democraţia poate învinge prin mijloace paşnice. Recent am ascultat un discurs al unui om politic german care spunea că Europa a învăţat din secolul trecu