Cînd am citit prima oară Colonelul Pasăre, am rîs cu lacrimi. Vedeam un spectacol viu, din această piesă, cu un umor de mare clasă, o piesă, aşa cum n-am citit prea multe în ultimul timp. Nici nu eram departe de adevăr, pentru că în 1999, de pildă, Colonelul Pasăre s-a jucat în cadrul Festivalului de la Avignon, cu mare priză, prezentat de "Théâtre de la Comune d'Aubervilliers" din Paris. Fiecare personaj înseamnă partitură serioasă pentru roluri, masculine, excepţionale. Apoi m-am înduioşat teribil gîndindu-mă că toată povestea absolut halucinantă din piesa aceasta tragi-comică pleacă de la un fapt real, dramatic, pe care autorul, Hristo Boicev, dramaturg şi candidat la preşedinţia Bulgariei în 1996, l-a observat undeva la graniţa dintre ţara sa şi Serbia, în timpul luptelor din Balcani. Textul conceput în acelaşi an are un subiect tulburător, scris admirabil, teatral, cu tensiune în verb, în acţiune şi în replică, cu răsturnări spectaculoase. Şi se petrece în zilele noastre, în profunzimea celor mai actuale dintre teme: război, alienare, normalitate şi anormalitate.
O mânăstire de maici, uitată undeva în munţi, este transformată la un moment dat într-un spital psihiatric. La fel de abandonat, de a cărui existenţă nu-şi mai aminteşte aproape nimeni. Acolo, însă, trăiesc nişte oameni cu diverse probleme sau, cum spune autorul, mai altfel. Singuri, într-o pustietate desăvîrşită, la marginea societăţii. Singuri la propriu. Iarnă şi vară, zile şi ani. Afecţiunile sînt diferite, ca şi manifestările lor. Sînt numai bărbaţi şi o singură femeie. Ea duce acum o viaţă evlavioasă şi le iubeşte pe Maica Domnului şi pe Maica Tereza. Dintre bărbaţi, unul este cleptoman, altul crede că este surd, unul este obsedat că, brusc, a devenit impotent şi nu va mai putea la întoarcerea acasă să-şi satisfacă ţiganca, altul are impresia că posedă dimensiunile unei minuscule vietă