Eric HOLDER
Hongroise
Flammarion, 2002,
200 p., 15 euro
Printr-un fel de lege nescrisa, literatura franceza pierde capital simbolic pe masura ce cistiga in cantitate. As putea spune chiar ca scade valoric, dar poate ma hazardez. Pe de alta pare, multi scriitori francezi constata acelasi proces, de inversa proportionalitate a cantitatii cu calitatea, iar polemicile iscate intre ei si media literara depasesc cu mult imaginatia bovaricului intelectual roman cu tropism occidental cronic. Se impun, acum, niste delimitari. Genul poeziei, cum bine observa Ion Simut in cazul Romaniei, subzista in constiinta publica franceza doar sub forma de exponat muzeal sau fenomen sectar. Suprafata de vizibilitate a poeziei franceze de astazi este cea a unui teren de fotbal raportat la intinderea Cimpiei Romane. Ramine proza, putin teatru – acesta din urma produce mai degraba voce decit litera, cum cred ca e si firesc – si o suma de eseuri diverse care fac valuri in presa literara, dar ramin necunoscute cititorului amator sau universitarului specializat.
Romanul se vinde insa bine, aduce inca faima si bani. O sumedenie de premii rasplatesc cele mai bune proze ale anului, peste douazeci notabile, vreo cinci-sase importante pecuniar. Atit de importante, incit, odata cistigat, premiul iti ofera posibilitatea reconversiei profesionale intru scris. Asadar, majoritatea francezilor cu chemare sau veleitate literara se apuca de scris romane. Institutia literara franceza a facut in asa fel incit fiecare roman publicat sa joace rolul unui bilet de loterie in portofoliul de imagine al autorului. Loterie, zic, pentru ca, desi este desigur necesar sa ai oarece talent pentru a porni la drum intr-o cursa socotita lunga, nimic foarte clar nu-ti indica ce si cum ar fi bine sa scrii pentru a umfla potul.
Se pot face presupuneri, uneori verif
