Cu un titlu a cărui tălmăcire o aflăm abia în final, volumul Violetei Preda Cu gleznele întoarse propune o colecţie de poezii şi proze fulgurante, de notaţie intimistă, dezvăluind un univers feminin diafan şi intelectualizat. Deşi grupate în trei secţiuni diferite, textele par a se hrăni din aceeaşi substanţă, şi anume din transfigurarea poetică a autobiograficului.
Pe un ton candid, de o simplitate dezarmantă, autoarea priveşte introspectiv în sine, în ceilalţi, chiar şi în cuvinte, iar gesturile exterioare, aparent banale, nesemnificative, devin sursă de revelaţii personale: „Era o cameră mare fără prea mult soare. Un covor şi un fotoliu acoperit până la nas cu o catifea grena. Atât cât să i se vadă ochii. Când închişi, când deschişi. Primul lucru pe care îl vedeai când intrai în cameră era o pianină. Veche, de concert. Era cea pe care pusese o tânără cu totul surdă palma. Ţin minte cum îşi lipise umbra coapsei de pian. A închis ochii. Apoi ochii şi coapsa au chemat tâmpla. Simţea muzica dintr-o parte... Avea o rochie de vară înflorată. Eram copilă. Cântam la pian. Cred că, de fapt, asculta prin subţirimea rochiei. ş...ţ De câte ori cânt la pian o văd. Ca o amprentă - urma liniilor din palma unei femei tinere. Surde şi tinere. În faţa ochilor mei. În dreapta timpanului meu. Şi atunci degetele mele se bucură că eu aud. Îmi aud pianul, claxonul unei maşini când trece prin faţa blocului, soneria telefonului, vocea ta. Vocea mea. Surdă şi bâlbâită."
Lucrurile sunt văzute fie cu ochiul filologului suferind de deformare profesională, fie, ca antidot la cel dintâi, cu ochiul limpede al copilului, pentru care alăturările de cuvinte cele mai năstruşnice au un firesc inatacabil, pentru care, întocmai ca în descântece, cuvântul are propria lui realitate şi „vindecă". Textele Violetei Preda învăluie cititorul într-o lumină caldă, lipsită de stridenţe sa