Asumarea rolului paternal intr-o populatie buimacita de coruptie - cu tot eclatantul, deliciosul numar prooccidental/ proamerican al fostului activist - intretine sentimentul unei interminabile cantonari intr-o Romanie neindentificabila Luciditatea ne determina sa judecam, de ce nu, transant istoria tarii dupa 1944, dar tot ea ne indeamna sa nuantam consumarea etapelor. Daca nu ne pierdem in hatisul aporiilor... metodologice, putem spune, fara prea mare marja de eroare, ca Romania a rulat, in jumatatea de secol postbelic trei dictaturi; sa le numim dupa titularii lor: Dej, Ceausescu, Iliescu. Va trebui, mai intii, sa nu tinem cont de marota diversionista a nostalgicilor postdecembristi, simpla marota, ca dictaturile noastre s-au intins dincolo de comunism - in contul Regelui Carol al II-lea si al Maresalului Antonescu - si sa operam acolo unde este, intr-adevar, de operat: in lungul si tragicul interstitiu totalitar de inspiratie moscovita. Cele doua invocate dictaturi - numai si prin scurtimea lor - intrind in cu totul alt unghi de interpretare. De precizat, initial, gradatia ce deosebeste - nu substantial - dictaturile comuniste de la invazia sovietica pina azi. Dej intrupeaza perfect primitivismul bolsevic in varianta autohtona. Lui revenindu-i decapitarea urgenta a tarii prin suprimarea elitelor. Complexatului analfabet ii vine perfect la indemina sa decimeze, numai si din ratiuni resentimentare, aptitudine pusa obligatoriu in serviciul, si el resentimentar revansard, al nu mai putin primitivelor forte asiatice de ocupatie. Etapele represiunii, consumindu-se doar in citiva ani, ii usureaza dictatorului pozitia in partidul incropit - pe placul Moscovei - din pleava societatii. Si netezeste, in durata, drumul comunismului local. Incercarea de a face... dizidenta in frontul lagarului, prin obtinerea plecarii armatei rosii din tara, nu e decit inversunarea de a-si ap