Trec des pe lîngă ambasada Irakului la Bucureşti. E adăpostită într-o clădire impunătoare, chiar foarte impunătoare, care în ultimii doi, trei ani a început să se ponosească. Pînă să înceapă războiul, ambasada avea un fel de gazetă de perete era să zic de gard - destinată trecătorilor, cum au şi alte ambasade. Irakienii aveau de nu mai ştiu cît timp la gazeta lor o poză uriaşă a lui Saddam Hussein, cu pălărie de vînător şi trăgînd cu puşca în sus. Mai erau şi alte poze, toate color, dar fotografia lui Saddam sărea în ochi. Cînd au început să se precipite evenimentele şi era limpede că aliaţii vor intra în Irak mă aşteptam ca pozele să fie măcar înnoite, dacă nu schimbate, cu altele mai la zi. Nimic. Uriaşa poză a lui Saddam cu arma în mînă, apucase să se îngălbenească şi să se dezlipească pe la colţuri. Pleacă ambasadorul, rechemat la Bagdad, dar mai rămîn vreo două persoane, - mă rog, irakieni, n-a fost închisă ambasada. Se dezlipeşte poza lui Saddam şi ajunge să atîrne numai într-un colţ, dar rezistă. Ajung americanii lîngă Bagdad şi în aceeaşi zi se dezlipeşte poza: ajunge la parterul gazetei de stradă. În ziua în care americanii au intrat în Bagdad şi cînd ambasadorul irakian la ONU a declarat că "Jocul s-a sfîrşit" au dispărut toate pozele de la gazeta pentru trecători. În schimb au apărut a doua zi nişte soldaţi români echipaţi cu veste antiglonţ şi înarmaţi zdravăn, în jurul ambasadei. În Bagdad şi în alte oraşe irakiene erau date jos statuile lui Saddam Hussein, iar diverşi cetăţeni băteau cu papucul peste gura pozelor acestuia.
Nu care cumva să le dea prin cap irakienilor anti-Saddam, m-am rugat, să ia cu asalt ambasada, pentru a cuceri cu arma în mînă ultima redută din România a dictatorului. După Revoluţia română în direct, cînd am văzut cum treceau trasoare pe lîngă mine, eram cu Hanibal Stănciulescu, la Uniunea Scriitorilor, în seara de 22 de
