Antidot pentru otrava ideologiei

În relatĂrile sale de călătorie, Marco Polo îşi mărturiseşte şocul şi marea dezamăgire la întîlnirea cu unul din animalele mitice ale imaginarului occidental: departe de a fi graţios, alb ca neaua şi ferindu-se de apropierea omenească, dar gata să se aşeze în poala fecioarelor, inorogul (despre el era vorba) e scund, gros, negru, se tăvăleşte în noroi şi e dispus mai curînd să atace domniţele decît să se lase mîngîiat. Era, de fapt, evident pentru mintea noastră cea de-acum, rinocerul, prototipul ionescian de mai tîrziu al omului care se lasă prins în gloată, pradă ideologiilor ţinîndu-i loc de gîndire personală. Dacă Marco Polo n-a apucat niciodată să reabiliteze figura animalului nevinovat de asemănarea lui cu unicornul medieval, Ionescu o face: probabil că nu rinocerul ar fi fost cea mai potrivită imagine, mărturiseşte într-un interviu reluat în Antidoturile din 1977, pentru că el trăieşte singur, nu în turmă, poate ar fi trebuit să fie oaia, dar o oaie în acelaşi timp agresivă: o oaie feroce, asta e omul pătruns de gîndirea unică.

"Cum să fii obiectiv? Cum să fii drept? Cum să fii exact? Cum să exprimi adevărul? Cum să faci ca acel adevăr să fie cel "adevărat", nu cel pe care-l vrei tu, pe care vrei tu să-l impui?", se întreba Eugen Ionescu într-un fragment de jurnal din 1966. E o interogaţie constantă în publicistica lui - am curajul să spun "publicistică" pentru că, într-adevăr, Ionescu a fost o prezenţă impresionant de activă în presa vremii, mai ales în acel ziar pe care "lumea bună" nu-l citeşte, Le Figaro - la fel cum constantă e polemica lui cu intelectualitatea occidentală pătrunsă de ideologia stîngii, respingerea interpretărilor în cheie militantă a propriilor piese, denunţarea amăgirii comuniste (şi, din anii ’60, maoiste). Dacă Note şi contranote e concentrată asupra experienţei dramaturgice şi