Pisicuţ
- prima strigare -
In memoriam Mariana Marin
Fallen angel from a falling sky
I’m the evil you fight shy
of...
Of! Într-o lume de junghiuri, tu erai tusea de seară. Un fel de redingotă Armani printre borfaşii în blugi Dracula Park. Tot îngerul se ridică şi cade, tot omul vine şi pleacă. Tot. Of!
Vin încet - vin ca un murmur - dintr-o călătorie neputincioasă. Am rupt-o definitiv cu moş ion roată, unirea şi agro-turismul istoric. Strănepoţii acestei minciuni corporatiste nu-mi mai pot pune beţe-n roate. Vin încet, vin ca o boare. Nici nu mă simţiţi. Alunec razant cu paharul vostru conceptual, vin ca o devoluţie în şpilhozen, vin aproape ca o federalizare învelită în ciocolată Lindt. Vin, cum ziceam, moale. Ca un umlaut, ca un miahkii znak. Totuşi, vin. Mă puteţi presimţi. Bănui. Mă puteţi amuşina, dacă de văzut nu aveţi chef. Nu?
Mă trag din voi şi oricît de epuizaţi aţi fi de miracolul tragerii lui "î" din "i" sau a lui "â"
din vertebra improbabilei lupoaice, eu vin. Şi iată aici primele amintiri din copilăria unei senectuţi neconvenţionale. Iată, hai sa-i zicem, prima strigare. Ascultaţi şi vă minunaţi:
Nu am fost niciodată al vîrstei mele. La douăzeci şi cinci de ani eram încă un adolescent.
La cincizeci, atinsesem deja suta. Chiar şi fiziognomia mea a creat întotdeauna probleme. Unii susţineau că nu pot avea mai mult de treizeci de ani, de vreme ce fuseserăm colegi
de clasă. Alţii pretindeau că murisem pe la vreo nouăsprezece, căci, spuneau ei, elevi fiind, vedeau zilnic fotografia unui om deja bătrîn atîrnînd pe coridoarele liceului lor. Şi omul acela, spuneau ei cu mîna pe inimă, omul acela eram eu. Alte opinii? Se abţine cineva?
Singurul psihiatru căruia m-am lăsat pradă pentru cîteva zile mi-a pus un diagnostic de care, îmi mărtu