În bibliografia, mai ales, de traducător şi în biografia fascinantă a unui "adevărat aristocrat" ( cum îi spune Cezar Ivănescu), reţin atenţia şi două cărţi de proză semnate de Radu Albala, Desculţe ( 1984) şi Făpturile Paradisului ( 1987). Are dreptate Eugen Simion atunci cînd îl caracterizează pe Radu Albala drept un matein, într-un "fragment critic" rezervat în "România literară" celui de-al doilea volum de proză al scriitorului, Făpturile Paradisului; subintitulate Desculţe vechi şi noi ( referinţa culturală la un titlu "celebru" şi la unul "obscur", din clasicii şi contemporanii noştri, e evidentă), naraţiunile acestei cărţi se citesc cu încîntare şi cu un anume "fior" pe care îl dă fişa bibliografică de la sfîrşit, care consemnează o laborioasă activitate de editor, traducător, scenarist şi tîrziul debut în proză cu Desculţe. Vocaţie descoperită după atîta vreme? Revelaţie? Violon d^Ingres? Teamă? Tirania modelului? "Pecete a tainei" ilustrului predecesor pe care Radu Albala îl admiră şi ( re)transcrie într-unul din textele volumului? Sau, poate, identificare dincolo de marginile capodoperei cu destinul eroilor acesteia? Pentru că Radu Albala este, în adevăr, un matein deloc singurul, dacă mă gîndesc la Alexandru George sau la Val Gheorghiu -, dar nu în sensul în care un discipol îşi urmează maestrul, ci în orizontul întîlnirii, conform vorbei atît de potrivite personajelor şi naratorului din aceste Desculţe vechi şi noi: "Munte cu munte se întîlneşte, darămite carte cu om".
Farmecul prozelor lui Radu Albala provine, mai întîi, din jocul procedeelor narative; spaţiul epic este cel al cărţii, codul principal al textelor este cel cultural, a trăi înseamnă, deopotrivă, a scrie şi a citi, iar principiul de structurare a naraţiunii se află în păstrarea naratorului, în mintea personajului, în ochii cititorului şi în "orientarea" pe care o dă autorul. "Sec