* Pianistul / The Pianist (Franţa-Germania-Polonia-Marea Britanie, 2002), de Roman Polanski. Naziştii dau buzna într-un apartament din Varşovia, unde o familie de evrei stă la masă; ridică un bătrîn, cu tot cu scaunul său cu rotile, îl duc pe balcon şi, fără vorbe, fără ceremonial, exact ca şi cum ar scutura o faţă de masă, îl aruncă. Deşi e trecut de ora stingerii, vecinii ies din case, se adună în jurul cadavrului. Atunci naziştii deschid focul. Cei mai mulţi cad pe loc, iar reflectorul îi găseşte, fără grabă, pe cei care au rămas în picioare şi acum fug - făpturi timorate, ieşite imprudent din vizuinele lor - şi în cîteva secunde sînt morţi cu toţii, iar blindatele naziştilor se îndepărtează călcînd peste ei. În această secvenţă, ca şi în celelalte momente de violenţă din Pianistul, camera de filmare refuză să-şi plece privirea în faţa morţii, dar nici nu se lasă hipnotizată de ea; nu fuge de obscenitate, dar nici nu se apropie suficient încît să fie împroşcată; nu evită nimic, dar nici nu insistă. Iar eleganţa şi demnitatea regizorului, instinctul său de a tăia secvenţele fără să zăbovească, fără să apese, fără să forţeze ceea ce este deja puternic, sînt infailibile. Regizorul este, desigur, Roman Polanski, a cărui capodoperă neagră Chinatown ne-a făcut să simţim în propria piele cusăturile de pe nasul tăiat al lui Jack Nicholson şi ne-a arătat, odată pentru totdeauna, ce poate face un singur glonte, tras la întîmplare, din frumuseţea lui Faye Dunaway. (Vedeţi neapărat şi Macbeth - un mare film-coşmar, deşi coşmarul nu prea mai este al lui Shakespeare: Polanski a înecat în sînge poezia.) Pianistul e foarte bun pe detalii (carameaua cumpărată pe 20 de zloţi şi împărţită la şase oameni), pe viniete (femeia care şi-a sugrumat copilul, ca să nu atragă atenţia naziştilor cu ţipetele lui, dar tot n-a scăpat), pe somnul malefic pe care-l doarme un oraş ocupat, d