Maturitate, teribil cuvînt! Timpul care se scurge între tinereţe şi bătrîneţe, fără să fii nici una, nici alta, fiind din amîndouă cîte puţin. Şi acum, cînd mă gîndesc la poza gravă, aproape secretoasă, pe care şi-o luau maturii în faţa noastră, a celor mici - pe vremea cînd visam şi eu, pervers, la maturitate şi la cotloanele edificiului ei atît de bine păzit -, mă trece un fior pe şira spinării. Că nu ştiam să preţuiesc zilele acelea atît de lungi ale copilăriei, în care îţi pierzi vremea cu toate mărunţişurile şi ai vrea să zapezi peste timp, să fii la fel de mare şi la fel de... liber, că am crezut în această poveste a înţelepciunii, cumpătării şi măsurii în toate nu-mi pare rău. Visul de mărire a făcut ca timpul să treacă mai plăcut. Între timp, maturitatea era refăcută, bucată cu bucată, din cărţile pe care le-am descoperit: mai întîi cărţile uşurele - cărţi de vacanţă, cărţi de "fete" -, apoi cele de aventuri, julesvernistice, care au netezit drumul direct spre "piesele grele", din literatura serioasă. Din fericire, am nimerit, în perioada mea de creştere, altoită pe un trunchi puternic de timpi morţi şi de plictiseală, şi peste cîteva cărţi ale imaturităţii. Mai trebuie să vorbesc acum despre De veghe în lanul de secară, sau despre Cărţile cu Apolodor, sau despre Poveste fără sfîrşit, despre Robinson Crusoe sau Călătorie în adîncuri? Cărţi care-ţi picură în ureche otrava dulce-amăruie a cîntecului de libertate, cărţi care te lasă să te bucuri naiv, care te-ntorc în copilărie, te pun faţă-n faţă cu chipul tău mic din oglindă: vesel, lipsit de griji, nepăsător, deseori crud. În fond, de ce nu? Abia de cînd am început să scriu - "serios", cu "miză" -, mi-am dat seama că nu-mi place maturitatea, mai mult, că mi-e frică de ea, că prefer să evit compania oamenilor maturi, că timpul mărunţişurilor, al după-amiezelor plictisitoare - ce exerciţiu mai bun de med