* Ignacio Martínez de Pisón, Blîndeţea dragonului, traducere de Coman Lupu, prefaţă de Andreea Vlădescu, Editura Paralela 45, 2003. La ternura del dragón a fost de la început o carte cu noroc. Publicată în 1984, cînd autorul ei abia împlinea 24 de ani, a avut şi succes de critică, şi de public, iar după douăzeci de ani este citată, în diferite împrejurări, nu doar ca mostră de precocitate auctorială, ci şi ca moment privilegiat de definire a "optzecismului" spaniol. Spre deosebire de generaţia care a urmat - nouăzeciştii Francisco Casavella, Javier Cercas, Antonio Soler şi alţii, care şi-au adaptat oferta unei cereri din ce în ce mai bine (sau mai rău, după unii) definite -, optzeciştii au legat cu tradiţia, pregătind - într-un spaţiu al tuturor posibilităţilor de după moartea lui Franco - o schimbare de paradigmă care n-a mai venit. La debut, Ignacio Martínez de Pisón a primit Premiul Casino de Mieres pentru acest roman, premiu mai puţin celebru decît Planeta, Nadal sau Herralde, dar care l-a pus (în ochii publicului, ai presei culturale şi ai lumii editoriale) pe o orbită sigură. Dincolo de intrigile premiilor literare spaniole, despre care scrie Ignacio Echevarría săptămîna trecută în Babelia (multe dintre ele, premii comerciale, în care editorul şi autorul trafichează nestingheriţi), ele reprezintă un mecanism (la ei, ca şi la noi) de diferenţiere şi selecţie. Iar atunci cînd scriitorul confirmă, forma goală şi "aranjată" (politico-editorial) a premiului capătă altă greutate. În cei douăzeci de ani scurşi de la apariţia primului său roman, Martínez de Pisón a confirmat, cum se zice. El este astăzi, după romane mai ample, mai elaborate (Antofangasta, La ley de la gravedad, El tiempo de las mujeres) - dar poate mai puţin norocoase decît cel de debut -, unul dintre cei mai bine cotaţi optzecişti, un "maestru al celor mai variate tehnici narative şi verbale, o