O ciudăţenie redutabilă rămîne în lumea de azi felul în care anumiţi scriitori mari şi foarte mari, în condiţii de libertate, nu altfel, adică trăind în şi sub regim democratic, sînt adepţii necondiţionaţi ai dictaturii şi ai dictatorului. Eu unul nu pricep. Sînt disponibil să decodez abandonurile morale în dictatură, tentaţiile unor privilegii, faptul că acceptînd nedreptatea, impostura şi tirania trăieşti mai bine. Eşti adică plătit. Este aici un tîrg, un negoţ pe care-l pot desluşi mai uşor. Atîta dă regimul, atîta dai tu şi lucrurile sînt clare: adică privilegii şi bunăstare contra propagandă, servicii de imagine, cum ar spune azi domnul Dâncu de la partidul de guvernămînt. Îmi este însă cu totul greu de priceput situaţia cealaltă, aceea a liberei iniţiative, a servirii şi aservirii necondiţionate material; a iubirii gratuite. Este ea mai "morală" decît cealaltă? Ar putea fi, dacă şi-ar ţine viciul pentru folosinţă privată. Altfel, atunci cînd încearcă să-i momească şi pe alţii, este perfect imorală. Cum anume am putea pricepe asemenea ciudătenii exotice care nu sînt deloc puţine şi lipsite de anvergură. De la Sartre la Ezra Pound şi la Gabriel García Márquez, drumul este presărat cu sumedenie de asemenea exemple. Ce argument logic şi limpede poate fi invocat în desluşirea clară a unor asemenea situări sub scut şi sub arme. Să fie de vină naivitatea politică? Să fie de vină neputinţa scriitorului de a vedea ceea ce un om simplu poate? Să fie cu adevărat legăturile acestea vinovate expresia unei iubiri, asemenea aceleia în care o jună fecioară, cultă, talentată, frumoasă, dotată cu tot ceea ce Creatorul poate da omului, cade la pat cu un fante de mahala şi rămîne fascinată de ceea ce i s-a întîmplat şi nu mai vede, nu mai poate vedea, adevărul şi anume faptul că iubitul ei este chiar aşa ceva: Nae de la Ferentari. Nimic altceva. Ultimul, şi cel mai fierbin