Exista in poezia noastra taraneasca paduri ale tacerii profunde. Fata plecata sa se-„nflorareasca“, se rataceste si ajunge intr-un loc unde sonoritatile care definesc satul dispare. Nu se aud „nici topor taind,/ Nici cocos cintind,/ Nici vite mugind,/ Nici ciine latrind,/ Nici toba batind,/ Nici popa tocind,/ Nici cucu cintind“. Lumea realitatii senzoriale tine cit vezi cu ochii si cit strabat in ureche zgomotul si cintecele locuirii. Satul nevazut poate fi macar auzit. In absenta auzirii instrainarea e perfecta. Insiruirea precedenta implica focul si constructia, masurarea timpului, spatiul aparat, hora si liturghia, cu alte cuvinte rosturile fundamentale ale asezarii pentru cel care le poate recunoaste dupa glas.
Codrul salbatic ii adaposteste pe sihastru si pe calugarita. Ei se retrag „In Domnul sa creaza,/ Nimic sa nu vaza/ Nici voinic trecind,/ Nici pasari zburind;/ Sa nu mai auda/ De frate, de ruda/ Nici popa tocind,/ Nici cocosi cintind,/ Ci vintul batind,/ Si ape curgind“.
Aici neauzirea si nevederea sint cautate voluntar. Nu inspaiminta ci linistesc. Ispitele ochiului si ale urechii – familia, chiar si biserica, ramin in urma, la poalele muntelui pe care-l urca Toader diaconul. Sint ingaduite doar sonoritatile primordiale, mai vechi decit oamenii, mai vechi decit pasarile. Duhul-vint si ape curgind.
In mijlocul unei paduri clocotind de fiare se afla palatul unde locuieste „tinerete fara batrinete si viata fara de moarte“. Veti gasi in cuprinsul padurilor tilhari, eroi, spini, babe cumplite, initieri, iubiri si mintuiri.
Un codru neasteptat este cel al postului. Postul Pastelui, ne spune Simion Florea Marian „…e considerat de catre popor ca o padure mare care n-are capat. Si daca nu va posti si nu se va pocai, mai pe scurt, daca nu se va purta bine in decursul lui atunci se va rataci si nu-i va mai da de capat…“. Sa ramii vesnic
