Patru schimbari bruste impotriva armoniei Teatrului National
Nu putem spune despre O scrisoare pierduta ca este o cadere, un spectacol slab, o catastrofa, o insailare, fara a lega acest spectacol – virf ratat al unei stagiuni – de cariera lui Dinu Sararu in fruntea Nationalului bucurestean. Altfel, riscam sa lovim intr-un efect, fara a ajunge la cauza principala. Or, cauza principala, nucleul din care rezulta asemenea spectacole, este directoratul lui Dinu Sararu... Aceasta Scrisoare pierduta criticata de mai toti cronicarii teatrali apartine mediului cultural intitulat Dinu Sararu. Dupa ce ne vom explica „fenomenul Dinu Sararu“ vom ajunge si la O scrisoare pierduta.
Dinu Sararu a fost adus la Nationalul bucurestean dupa ce a fost mazilit Ion Cojar. Regizorul si profesorul Cojar n-a protestat la schimbarea sa, probabil se mizase pe slaba capacitate de reactie a celui inlocuit. A fost adus Dinu Sararu si pus sa conduca, la o virsta de pensionar, cel mai mare teatru al Romaniei. A devenit directorul Teatrului National dupa ce, din 1989, nu mai condusese nici un teatru din Romania. Optiunea ministrului Razvan Theodorescu nu este nici astazi lamurita, nici macar la nivel oficial nu se cunoaste motivul pentru care Ministerul Culturii l-a readus pe Dinu Sararu in lumea teatrului. A invoca doar restauratia culturala e prea putin ca sa cuprindem intreaga ruptura tectonica produsa la Nationalul bucurestean.
- Prima schimbare – ritmul premierelor: mult si prost. In ultimii trei ani, Teatrul National „I.L. Caragiale“ nu a mai produs nici un spectacol memorabil. Repetitiile nu se asezau bine, premierele nu-si absorbeau aplauzele (multe, putine...) si urma alt spectacol, intr-o intrecere in care Dinu Sararu dorea sa recupereze anii cit a stat „pe tusa“. Cele mai bune spectacole care se joaca acum pe scena Nationalului sint din vremea fostei direct
