* Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, 2003.
Plecarea lui Florin Manolescu, în 1993, la Bochum, în Germania, a fost una dintre cele mai serioase lovituri pe care le-a primit catedra de Literatură Română a Universităţii din Bucureşti. Într-o perioadă în care lucrurile (oamenii, cărţile, metodele) ar fi trebuit să se (re)aşeze, în care ceea ce s-a tot numit "nevoia de modele" era mai acută ca oricînd, faptul că unul dintre cei mai vii şi mai personali profesori de la Litere - care făcea săli pline (la curs şi seminar) atunci cînd ocupaţia principală a studenţilor era... exercitarea libertăţii totale - a ales altă universitate, ar fi trebuit să dea de gîndit. De la Florin Manolescu învăţai carte, dar învăţai şi să relativizezi canoanele, învăţai rigoarea (avea, la catedră, un mod foarte elocvent de a amenda semidoctismul agresiv), dar şi "jocul cu mai multe strategii", învăţai (pe viu, fără urmă de didacticism) cum să nu pui boii (tehnicilor) înaintea carului (literar). Iar felul în care se mişca în cea mai canonizată epocă a literaturii române sau în literatura trivială (paraliteratură) era în sine o invitaţie la reflecţia pe cont propriu. Citite în 2003, cărţile criticului de dinainte de 1989 au nu doar un aer paradoxal în raport cu linia epocii, dar şi o uimitoare actualitate. Teza sa din Poezia criticilor ("Poetul creează, criticul descoperă") care venea în răspăr cu critica (necesar) creatoare, adică anti-ideologică este de o evidentă actualitate în vremuri normale şi s-ar putea aplica şi prozei acestora. Folosirea, în studiul despre Caragiale, a teoriei jocurilor, a teoriei receptării şi a esteticii informaţionale a dat unul dintre cele mai incitante (şi moderne) studii despre un autor mult frecventat. Iar dacă publicarea, în 2002, a unei extraordinare