Văzută dintr-o parte, dimineaţa sau seara, pe sub holul cu lampadare, statuia aceea chiar pare aşa ceva, adică o statuie; ba mai mult chiar, de la distanţă pare un om, cineva care încearcă să facă ceva, să-şi lege şireturile la pantofi. Numai că, dacă te apropii să vezi cum e, aşadar dacă treci pe sub bolţile acelea cu chiorchini din ghips şi alte daraveri, steme ducale cu figuri bărboase de soldaţi înnegrite de praf, pe lîngă nişte butoaie de bere plasate nepotrivit dedesubtul scărilor, aşadar dacă treci pe acolo, ajungi în faţa a ceea ce ai socotit că ar putea fi o statuie aruncată din neglijenţă, din nepăsare, din nepricepere, sub bolţile de sub castelul Solitude, de pe lîngă Stuttgart, între aşezările "periurbane" Willemdorf şi Gerlingen; te apropii şi ce vezi, păcatele noastre, că statuia nu e statuie, nu mai e aşa ceva, a fost cîndva, acu e aproape o bucata de piatră, un glob mare din piatră (ăsta e aproape intact) pe care stă ceva necunoscut, mutilat, fără chip, cu un ciot al mîinilor, unul întins înspre în afară, altul aplecat spre glob, şi doar parte din trunchiul statuii a mai rămas în faldurile unei togi, sau altceva oarecum asemănător însă greu de identificat: "oare cine, păcatele mele, să fi distrus în asemenea hal statuia asta", îţi spui acolo, sub bolţile acelea, nu departe de cele cîteva butoaie cu bere, pe sub pavajul cu piatră, pe sub ciorchini, halebarde, figuri de soldaţi morocănoşi, prăfuiţi, şi e seară de duminică, după o zi în care castelul şi împrejurimile au fost asaltate de mulţime de turişti, parchingurile au fost pline, restaurantul cu grădina de vară a funcţionat la capacitate maximă, pe scările cele baroce perechi de tineri stau la soare, alţii se sărută aşa cum se şi cuvine în asemenea locuri. Acu', chiar acu', aici, pe sub bolţile castelului nu mai e aproape nimeni; pe colina din faţă, pe pajişte sau pe băncile de piatră, doar