La inceput, a fost cuvintul – ne spun cei din vechime. Pentru mine, cuvintul de inceput a fost romanesc. Doctorul si cei care se ingrijisera de dificila mea nastere vorbeau romaneste. In casa parintilor mei se vorbea romaneste; cea mai mare parte a timpului o petreceam cu Maria, frumoasa fiica de taran care ma ingrijea si adora in romaneste. Nu era, desigur, singura fonetica in jur. In Bucovina dinaintea ultimului razboi mondial se vorbea germana si idis si ucraineana si poloneza si un bizar amestec slav, caracteristic rutenilor. Marele razboi fratricid dintre idis, limba exilului, plebee, laica si ebraica sacra, elitista, si-a avut momentul dramatic, sa nu uitam, la Conferinta de la Cernauti, in 1908, cind solemna victorie a limbii idis („evreii sint un singur popor, limba lor este idis“) nu avea cum anticipa spectaculoasa si definitiva suprematie pe care infiintarea, peste patru decenii, a statului Israel avea s-o asigure limbii ebraice. Cind bunicul meu intrebase, pentru a evalua sansele nou-nascutului, daca am unghii, a facut-o, banuiesc, in idis, desi stia si ebraica si vorbea curent romaneste, iar in libraria sa se vindeau cu precadere carti romanesti.
La 5 ani, cind am fost deportat, impreuna cu intreaga populatie evreiasca a Bucovinei, in Transnistria, nu stiam decit romaneste. Impreuna cu mine, in primul meu exod, dincolo de Nistru, s-a exilat si limba romana.
In lagar, am invatat idis de la batrinii din jur si ucraineana de la copii localnici. Dupa eliberarea de catre Armata Rosie, am urmat un an scoala primara in limba rusa, sub autoritatile sovietice. Revenit in 1945 in Romania am continuat scoala in limba romana, fireste, dar parintii mi-au angajat, curind, un profesor particular de... germana. Ceea ce ni se intimplase in anii de oroare din Transtristia pornise, initial, din Berlinul hitlerist, o stiau prea bine, dar stiau, de asemeni,
