In anii dictaturii comuniste, ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti si ca prolific autor, domnia sa a aparat valorile estetice clasice impotriva obscurantismului demagogic imbratisat de multi dintre colegii sai. A facut anumite concesii ideologiei oficiale, insa in ansamblu a reusit sa-si mentina demnitatea intelectuala in conditiile in care versiunea dominanta a socialismului stiintific se ingemanase, mai ales dupa 1974, cu un nationalism tot mai virulent. In datele concrete ale Romaniei acelor ani, el a fost ceea ce se poate numi un filosof marxist critic.

Antologiile publicate de Ion Ianosi din operele fondatorilor materialismului istoric au jucat un rol important in pastrarea unei imagini cat mai putin simplificatoare privind originile proiectului marxist (tema alienarii, de pilda, complet obnubilata in textele oficiale, era discutata cu eleganta conceptuala comparabila cu unele dintre cele mai influente contributii occidentale).

Nimeni nu-i poate reprosa lui Ion Ianosi pariul sau hegeliano-marxist: ceea ce putem spune este ca, spre deosebire de un Leszek Kolakowski ori de membrii Scolii de la Budapesta (Agnes Heller si Ferenc Feher, spre a-i aminti pe cei mai cunoscuti), domnia sa nu a ajuns la acel prag despartitor care sa-i permita sa detecteze si sa examineze originile sistemului autoritar (dictatorial) in chiar ideologia originara. Ma gandesc la ceea ce un Arthur Koestler numea marea problema a marxismului, anume absenta unui sistem etic care sa nu permita sacralizarea scopurilor finale si utilizarea oricaror mijloace pentru atingerea acestora.

Cartea lui Ion Ianosi, Prejudecati si judecati, aparuta la Editura Hasefer in anul 2002, indeamna la reflectii serioase pe teme cruciale legate de comunism, stalinism, antisemitism, fascism, precum si atat de spinoasa si controversata chestiune a raportului dintre