Dacă ar fi fost să ascult glasul de sirenă al zăcămîntului balcanic pe care eu, cel puţin, îl resimt ca pe o moştenire inalienabilă şi ca pe o aspiraţie sacră, aş fi tras cu ochiul, asemenea unui puber cu prohabul în flăcări, direct în camera secretelor a lui Big Brother să văd dacă năsoasa aia cu părul policrom şi cu un accent ardelenesc şarjat, semn că în momentele marilor adevăruri, cum ar fi rutul, naşterea sau rugăciunea, femeile îşi redescoperă idiomul originar, îl încalecă de-adevăratelea pe efebul cu părul ca pana corbului şi cu un început promiţător de burtică precoce, sau aş fi urmărit cu sufletul la gură să văd cui îi mai pune piedică Andreea Marin, cea care ţopăie ca o căpriţă pe pajiştea de polimeri din studioul suspinelor în vreme ce fachirul hispanic, dacă nu mă înşel, tocmai îşi revarsă energia şi harul asupra unei găini bete criţă care se dă profund hipnotizată, ori mi-aş fi pironit ochii, precum un şarpe flămînd asupra unei prăzi sigure, pe albul imaculat al unor rochii de mireasă de pe sub faldurile cărora nişte gagici spectrale îşi somează în direct prietenii să le ia de neveste. Dar am rezistat eroic şi, în loc să mă uit la televizor, am dat o raită cu privirea prin fereastra deschisă a istoriei noastre recente. Şi am văzut dintr-o dată, şi poate că sînt chiar singurul care a văzut un lucru atît de neobişnuit, că au trecut treisprezece ani de cînd a început maratonul din Piaţa Universităţii. Şi de cînd ea a devenit un loc privilegiat

Dintr-un banal spaţiu public, la fel ca multe altele din Bucureşti şi din ţară, această piaţă s-a transformat peste noapte într-un perimetru al jertfei şi al speranţei. Aici, un regim alimentat din teroare şi din crimă şi-a demonstrat încă o dată vocaţia, şi tot aici a fost aşezată borna ce arăta Km. 0 într-o posibilă topografie morală. Dar concomitent cu derularea evenimentelor care au schimbat faţa şi i