- Domnule Ovidiu Lipan, ati stiut intotdeauna ca muzica este drumul dumneavoastra? - Eu am invatat sa merg tinandu-ma de tobe, prin casa. Daca tot erau prin preajma, am inceput sa si dau in ele. - Domnule Ovidiu Lipan, ati stiut intotdeauna ca muzica este drumul dumneavoastra? - Eu am invatat sa merg tinandu-ma de tobe, prin casa. Daca tot erau prin preajma, am inceput sa si dau in ele. Astfel, au devenit un fel de prelungire a corpului meu si asa au ramas. Am depistat ca imi este usor sa manuiesc mainile si picioarele in mod diferit (bunicul meu a fost percutionist, probabil ca pe el il mostenesc). La 9-10 ani, ascultam tot ce era bun in muzica de atunci si imi facusem un repertoriu de ritmuri, de la bossa-nova la charleston. Invatasem 30 si ceva de ritmuri, era un fel de competitie cu mine insumi. Pe la 14 ani am inceput sa repet cu Rosu si Negru, iar pana atunci avusesem deja doua formatii. Eram atat de ahtiat dupa muzica, incat nu putea sa treaca pe langa mine nici o formatie de muzica din Iasi. Cantam intr-un bar de noapte, Unirea, iar dimineata veneam singur la repetitii (imi daduse cineva cheia). Dupa-amiaza, ma intorceam acasa ca si cand as fi venit de la scoala. asta eram eu, cel care, pana sa ajunga la Bucuresti, era doar un pusti slab, cu nasul mare, parca tras de ate, de unde si porecla. Cand am coborat de pe scena, dupa primul concert, devenisem "Tandarica". Au inceput turneele, festivalurile, premiile, asa am tinut-o multa vreme. - Cand v-ati apucat de muzica, v-ati inchipuit ca veti rezista mai bine de 30 de ani in bransa? - Sunt 35 de ani de cand "boxez" tobele. Eu incerc sa fac altceva din acest instrument, exista intre noi o comunicare, ne sudam sentimental, sunt fluide foarte speciale care circula intre noi. Aici e misterul, ma uit la inregistrarile cu mine si, vazandu-ma, nu-mi vine sa cred ca sunt eu... Dar asa mi-a fost destinul, pe care mi l-a