Draga Radu Afrim,
Citesc cu stupoare in variantele virtuale ale unor cotidiane, vreo doua cronici dubioase, superficiale si lipsite de expertiza necesara arbitrajului estetic, ale celui mai recent spectacol al tau de la Teatrul Odeon. Daca n-as fi vazut spectacolul, m-ar fi amuzat pur si simplu lipsa de logica si argumentatia aleatorie. Asa insa, m-au ingrijorat si, mai ales, m-au intristat (cu precadere una, semnata de o persoana care se bucura de influenta in lumea teatrului). M-au intristat metodic, dureros. M-au facut din nou constienta de mamaliga noastra seculara, in care fierbem cu mindrie, la foc mic. Daca as mai scrie cronica de teatru, exercitiu la care am renuntat de mult, n-as recurge la uneltele epistolare pentru a-mi exprima nedumerirea si jena. Le fac manifeste prin intermediul revistei Observator cultural. Si fie ca aceste rindulete sa te gaseasca sanatos!
La originea intristarii mele e eterna, nemotivata si needucata confuzie intre „media“. Literatura e un tip de „medium“, pe cind teatrul, nu numai ca e un alt tip de „medium“, dar evolueaza vizibil si ireversibil catre „multimedia“. Echivalarile sint riscante si duc la constatari nauce de genul: „cartea e mai buna decit filmul“. Vorbim despre „lecturi regizorale“ si, se pare, vorbim inutil. Lumea te cunoaste deja si se stie ca nu esti un artist-interpret, ci un autor. Daca spectatorul vrea sa „vada“ cartea Aglajei Veteranyi, e bine sa isi foloseasca imaginatia stind acasa in fotoliu si transformindu-se in cititor. Daca insa vrea sa vada un spectacol, e iarasi bine sa stie ca asta va primi in schimbul biletului. Autorul nu e Aglaja Veteranyi, ci Radu Afrim. Inspirat de minunatul roman al autoarei care a iubit teatrul, care a jucat teatru, a facut performing cu propriul text si l-a reprezentat adesea la propriile lansari, ca lectura a propriei lecturi, experimentind dramatismu
