Un nou tirg de carte s-a incheiat. Nici nu mai stiu al citelea e pentru mine. In ultimii trei ani n-am mai fost decit un simplu vizitator, asa ca mult mai aproape imi sint Bookarest-urile din studentie, cind, timp de o saptamina, locuiam de-adevaratelea in incinta Teatrului National. Madularele Tirgului, catacombele cladiriii, salile cu standuri dupa ora inchiderii, caldura, fetele cunoscute, discutiile pina seara tirziu pe terasa, revista, textele scrise chiar in tirg, scarile pe care le urcam cu reportofonul in mina de citeva zeci de ori pe zi si pe care le cunosc, inca, atit de bine, ma fac sa ma gindesc la fiecare editie ca la ceva foarte drag. Dar, dincolo de partea aceasta mondena si colorata a tirgului, tot timpul mi-am mai imaginat una, mult mai fascinanta si mai discreta. Asa ca, de fiecare data cind ajung la Bookarest, ma simt ca un personaj dintr-o carte pentru copii care stie prea bine ca doar dupa ora inchiderii incepe, de fapt, adevarata petrecere.
Cartile, unele mai norocoase decit altele, aparute la edituri prestigioase sau obscure si ramase nesupravegheate peste noapte, se dezlantuie, incep sa topaie, sa poarte lungi si aprinse conversatii despre cei care le-au scris, sa-si laude cititorii sau sa-i birfeasca pe cei care doar le-au cintarit din priviri si nu s-au lasat sedusi de promisiunile lor sau au trecut nepasatori mai departe. Imi inchipui cum toate cartile, precum altadata jucariile din poveste, isi traiesc fiesta cu frenezie dupa ce si ultimul grup de tineri a plecat. Din acest motiv, sa-i spunem un fel de pudoare bizara, am si evitat intotdeauna sa ramin printre ultimii vizitatori.
Mi-am dat seama ca nu sint singura care crede in „povestea cu carti vesele“ doar in momentul in care, in inghesuiala din weekend, am surprins o discutie intre o fata si un vinzator. La standul cu pricina, multa lume si multe carti, asa ca juna
