Eram atât de mândru de prietenia pe care mi-o acordaş...ţ Nu cred că un om ca Grigore Moisil a murit", scria Nichita Stănescu după dispariţia, la 21 mai 1973, a marelui nostru matematician. Cei 30 de ani care s-au scurs de atunci au confirmat că, pentru cultura română, Moisil a continuat să fie viu. Apariţiile sale la televiziune, în acei ani de triumf al clişeelor de tot felul, l-au făcut popular prin neobişnuitul spuselor sale, de poznaş care-i făcea repede complici pe telespectatorii cei mai diverşi. Cu o dicţiune impecabilă, într-o românească simplă şi curată, el enunţă propoziţii memorabile, pe care oamenii le reluau apoi în situaţii de viaţă dintre cele mai diverse. El nu era niciodată academicianul scorţos, blocat în propria-i găoace, ci omul prin excelenţă comunicativ, care simte nevoia să-şi testeze mereu părerile cu cele ale altora ("învaţă-te să te îndoieşti de câte ori crezi că ai dreptate").
Prin ce este Moisil o apariţie unică în cultura românească? Am încercat să-mi lămuresc acest lucru şi iată câteva aspecte care, luate separat, pot fi întâlnite şi la alţii, dar considerate laolaltă par a-l caracteriza.
Atitudinea predominantă a lui Moisil în faţa vieţii şi a lumii era aceea a stării de cvasi-permanentă mirare şi curiozitate, fapt care se concretiza în frecvenţa ridicată a enunţurilor interogative şi exclamative. Auditoriul era repede sedus de această atitudine a profesorului şi-l urmărea aproape hipnotizat. Dar primul care se lăsa sedus de întrebările care-l asaltau era chiar Moisil şi noi eram vrăjiţi de aventura la care ne invita.
Nimeni ca Moisil nu mi-a dezvăluit cu o atare forţă starea de bucurie care-l însoţea în procesul de elaborare matematică. Moisil făcea matematică fredonând, reflecţia sa era mereu însoţită de un fel de muzică sau de amintirea unei muzici. El mărturisea că nu are perioade anumite ale zil