Viaţa fiecărui om este marcată de cîteva întîlniri esenţiale. Sînt întîlniri a căror semnificaţie în planul formării se revelează mult mai tîrziu în timp. Oameni apăruţi din neant în viaţa noastră ne luminează opţiunile, oferind întortocheatelor căi ale existenţei coerenţa destinului. Întîlnirile esenţiale din viaţa unui om nu au, în mod obligatoriu, finalitate pozitivă. Esenţială este şi întîlnirea dintre liceanul imberb, cu faţa plină de coşuri, aflat într-un loc nepotrivit la un moment nepotrivit, şi plasatorul de droguri dispus să-i ofere o cale originală de a-şi demonstra încă incerta bărbăţie. În fond, întîlnirile esenţiale sînt doar nişte exerciţii de admiraţie care lasă urme definitive în viaţa fiecăruia.
Dan Ciachir este un om norocos. Pentru că în anii primei tinereţi a avut şansa de a cunoaşte oameni aflaţi astăzi în mitologia noastră culturală. De la Petre Ţuţea, cunoscut în anul 1969, a învăţat că spiritul iconoclast poate conţine infinit mai multă înţelepciune şi farmec decît lecţiile de corectitudine culturală şi politică. De la părintele Dumitru Stăniloae a deprins nobleţea smereniei, iar de la Iosif Sava arta gentileţii şi a dialogului. {i ce şansă mai mare poate avea un student cu vocaţie de italienist decît aceea de a-l cunoaşte ulterior i-a cîştigat şi prietenia pe traducătorul Ghepardului în româneşte, Taşcu Gheorghiu.
Cînd moare o epocă nu este, obligatoriu, o carte-exerciţiu de admiraţie. Chiar dacă autorul are o admiraţie pioasă pentru oamenii celebri ai veacului încheiat pe care i-a cunoscut, trecuţi între timp în lumea de dincolo. Dan Ciachir nu este un exeget al lui Ţuţea, Stăniloae comp. Cartea sa aduce mai degrabă cu romanul lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea Veche. Este evocarea unei lumi dispărute, odată cu personajele care îi dădeau savoare. O lume şi nişte personaje cunoscute multora dintre noi, dar despr