Prima mea întîlnire cu Gelu Ionescu (personajul Gelu Ionescu) a fost una conjuncturală: cu ani în urmă, coordonatoarea lucrării mele de licenţă îşi începuse propria lucrare, pe atunci de diplomă, cu el, exact înainte de plecarea din ţară. Cu Orizontul traducerii am făcut cunoştinţă mai tîrziu, din curiozitate stîrnită de numele autorului, cu care mă mai întîlnisem prin jurnale şi poveşti, de data aceasta despre Europa Liberă.
Volumul memorialistic al lui Gelu Ionescu, apărut în colecţia de Ego-grafii a Poliromului, poartă un titlu de care autorul pare a fi foarte ataşat – Copacul din cîmpie, imagine născută dintr-un exerciţiu de „ce-ar fi fost dacă": celebrul Bernard Pivot îşi întreba invitatul, la sfîrşitul emisiunii, ce şi-ar fi dorit să fie într-o altă viaţă. Iar răspunsul, de dincolo de ecran, al lui Gelu Ionescu, acesta ar fi fost – „un copac secular, mare, solitar, rămuros, puternic, aproape invulnerabil, într-o cîmpie uşor vălurată ce se pierde în zări."
Interviurile şi articolele, despre Tudor Vianu, al cărui asistent fusese, despre „memorialistica unor prieteni", despre Eminescu şi Caragiale, incluse, de asemenea, în cartea de la Polirom dovedesc faptul că fostul profesor şi redactor al Europei Libere se gîndea de mult timp la alcătuirea unor memorii, şi totuşi, Copacul din cîmpie nu-l poate lăsa decît nesatisfăcut pe cititorul în căutarea unor relatări amănunţite din viaţa unui om care-a văzut şi trăit multe. Gelu Ionescu are o discreţie care face parte din structura lui cea mai intimă şi care-l împiedică să se „dezgolească" în faţa paginii albe (iar vocaţia sa raţională, de teoretician al literaturii, îi refuză talentul acela, al lui Nicolae Manolescu, de exemplu, de sepie care-şi ascunde urmele în cerneala imaginilor dezarmante). Îi lipseşte doza de histrionism indispensabilă diaristului şi-ncă şi mai mult memorialistului, lipsă asoc