* Ştefan Agopian, Fric, postfaţă de Petru Creţia, Editura Polirom, 2003. Ştefan Agopian este unul dintre acei scriitori inclasificabili, greu încadrabili şi inutilizabili în sinteze critice. Încadrat într-un "neosuprarealism al anilor '70", dar şi în "noul postmodernism virtual şi fractalic" (Cărtărescu), într-un "fantezism alegoric şi livresc" (Ţeposu), dar şi într-un etern "fantastic textual" (Crohmălniceanu), Agopian a scăpat de toate etichetele asumîndu-le textual şi ironizîndu-le procedural. Moderne în fond, prin nevoia de semnificaţie (chiar relativizată, denarativizată şi căzută în derizoriu), cele cinci romane ale scriitorului de pînă în 1987 sînt cărţile cuiva care, în ciuda "epuizării literaturii", a "dezarticulării miturilor", a slăbiciunii şi fragmentarismului la care e condamnată (nu de azi) sus-numita literatură, păstrează o încredere rotundă în posibilitatea ei creatoare de real. După aproape douăzeci de ani (romanul Sara fiind terminat în 1985), după un volum de povestiri în 1993 şi altul de teatru în 2000 (scris însă mai demult), Ştefan Agopian publică romanul Fric - o bombă cu efect întîrziat în care scriitorul, parcă împotriva lui însuşi, îşi mărturiseşte totala lipsă de încredere nu doar în instituţia literaturii, ci şi în scris ca atare. E tot ce ne lipsea, în peisajul actual al literelor româneşti caracterizat de o mefienţă, o deprofesionalizare şi o polarizare (ideologică) cronice. Desigur, cu excepţiile de rigoare, care însă nu fac o literatură. După schimbarea de paradigmă din 1989 şi mutarea interesului (cititorilor, editorilor, criticilor) pe memorialistică, după dizlocarea scriitorului din centrul (iluzoriu) al cetăţii închise, după retragerea (extrem de semnificativă) a criticilor formatori de opinie, era de aşteptat ca lucrurile să se schimbe în profunzime. Şi ele s-au modificat ireversibil în zona acelei specii atît de sensibile