Cum e la noi. La noi începe cu un cîntecel pe care dansează nişte fătuce cam cum dansau mamele lor în deschiderea programului de revelion de acum 15 ani: "Te inviiit aiiici, eeeste seaaara taaaa..." Apoi apare zîna bună şi mereu zîmbitoare îmbrăcată de la Levintza. Se ia un exemplar din public, i se spune povestea vieţii lui şi la urmă, printr-o minune, i se aduce fratele de peste mări şi ţări. Fraţii sfîrşesc îmbrăţişaţi, hohotind de plîns. Toţi cei din public aşteaptă o asemenea minune, toţi stau cu palma întinsă şi cerşesc aşa ceva. În fine, aproape toţi. Cîndva, am văzut un individ mai puţin adaptat la cerinţele sclipiciului lazarovian. Nici nu ştiu ce căuta în public. Cum stătea el liniştit şi se uita la zîna cu gropiţe (umplute cu bunătate), aceasta i se adresează şi începe, aşa cum îi este felul, să-i depene povestea vieţii lui. Din cele spuse de ea, află că mai are un frate geamăn de care nu a ştiut niciodată şi care, iată, se află în sală. Omul mai apucă să mai bîiguie "Ce glumă mai e şi asta?" şi i se face rău. Nu mai vedem îmbrăţişări de fraţi în lacrimi, pentru că intră fetele care dansează ca mamele lor şi apoi papagalul Cove să destindă atmosfera. Individul este scos pe uşa din dos, ferit de vederea camerelor de filmat, în timp ce zîna bună îl înjură pe moldoveneşte că i-a stricat spectacolul. În fine, aceasta este o excepţie. Altfel, publicul - şi cel din sală, şi cel din faţa televizoarelor - este perfect adaptat, ba, mai mult, nici nu a trebuit să se adapteze, pentru că show-ul îi oferă ceva "pe sufletul lui", ceva ce aştepta de mult. Un prieten îmi povestea cum i-a invitat la masă, la o sărbătoare, pe tatăl şi pe fratele lui - amîndoi certaţi de foarte mult timp. Cum s-au văzut, cei doi s-au îmbrăţişat şi, în hohote de plîns, strigau: "Surprize, surprize, tăticule!", "Surprize, surprize, fiule!..." Desigur, în apartamentul prietenului meu nu