- Şi I. ce mai face? - Bine, acum totul e bine. - Dar ce-a păţit? - A, a fost o poveste întreagă! Acum 2-3 ani, avea vreo 14 ani pe atunci. A venit într-o zi acasă, foarte pornit şi ne-a întrebat cînd divorţăm? - Poftim? - Exact ce auzi: cînd divorţăm? Sau măcar să ne certăm. Că mai toţi colegii lui au părinţi divorţaţi, numai el nu şi asta îl împiedică să se revolte şi îi distruge adolescenţa - reproduc cuvînt cu cuvînt! - Şi i-a trecut? - I-a trecut, dar a durat cîteva luni bune de discuţii şi de supărare din partea lui. Chiar era derutat şi nu ştia ce să facă în societate cu nişte părinţi care nu sînt divorţaţi şi nici măcar nu se ceartă ca lumea. - Adică "despărţiţi-vă ca să pot să mă revolt în linişte!" - Cam aşa ceva*... Săracul Freud! Nici măcar Oedip nu mai este ce zicea el. De fapt, într-o lume post tot ce vreţi, trebuia să apară şi un post-Oedip! Dincolo de nevroze şi terapii, relaţia oedipiană este pentru Freud matricea socialului, a legăturii sociale în care se naşte orice individ şi care se naşte o dată cu relaţia de dependenţă a acestuia faţă de autoritatea încarnată şi simbolică în acelaşi timp a Părintelui. Relaţia socială, care face din om o specie aparte, se construieşte greu şi, dacă e să-l credem pe Freud, îşi are originea în legătura concretă care se ţese între orice nou născut şi actorii care joacă rolul de tată şi de mamă; "uciderea" simbolică a acestora permite transformarea lor în simbol parental, ce se regăseşte în toate identificările noastre sociale, de la patrie la Dumnezeu. Doar această ucidere simbolică a Părintelui, originară şi recurentă, permite cu adevărat

instituirea unei ordini sociale, întemeiată în culpabilitatea paricidului: respectarea ordinii, a normei, a Puterii nu provine din vreo propensiune ciudată a omului pentru constrîngere, ci din culpabilitatea pe care o trezeşte în noi reprezentarea negării autorităţii,