Acum cîţiva ani, pe vremea cînd lucram la Elle, a trebuit să mă duc la o agenţie de publicitate, să văd macheta întîrziată a unei reclame care urma să intre în revistă. Agenţia ocupa ultimele două din cele patru etaje ale unui bloc de pe Aviator Zorileanu. Vreau să spun cu asta că mă aflam într-un loc umbros, răcoros, că păsărele ciripeau în copaci, iar oamenii din zonă (posesori ai unor vile de cîteva sute de mii de dolari) îşi udau calm grădinile cu furtunul. Macheta întîrziase din cauza departamentului de creaţie (doi copywriteri şi un art director care fumau plictisiţi pe balcon), sau poate din cauza DTP-ului (designerul stătea în faţa ecranului şi juca Quake fără sunet) sau, cel mai probabil, din cauza clientului, care nu îşi dăduse OK-ul. În fine, mi se arată macheta, totul pare în regulă, drept care cer să fie scrisă pe un disc optic, ca să pot să o iau cu mine. Nu se poate, mi se spune, noi trebuie să vă furnizăm macheta. Aţi furnizat-o, zic, acum eu o iau cu mine şi o duc la redacţie, unde o revistă aşteaptă de două zile să intre în tipar. Unul dintre copywriteri surîde subţire şi pleacă pe balcon la ţigara pe care a lăsat-o să ardă în echilibru pe balustradă: nu se poate să transporţi tu macheta, avem un om care face serviciile de curierat, el trebuie să o ducă. Convenim că, dacă asta e regula agenţiei, atunci să se ducă să-l cheme pe om, să-i dea discul şi să-l lase să plece cu mine, pentru că jos mă aşteaptă şoferul. După încă vreo zece minute de monştri căsăpiţi pe ecran, apare curierul agenţiei, un tip la vreo treizeci şi doi de ani, care ia discheta din mîinile însîngerate ale designerului şi îmi cere să-l urmez. Coborîm la etajul trei şi ne postăm în faţa unei secretare tinere. Curierul îi arată discheta, iar secretara se apucă să scrie un borderou de predare-primire în care face descrierea detaliată a discului şi a conţinutului său. Curierul s