In vremuri de razboi, saracia este o realitate aproape obligatorie. Si cum in societatile de odinioara razboiul era o permanenta, pauperitatea il insotea in forma ei clasica: a penuriei materiale. Dupa pacea din Westphalia (1648) si, mai apoi, dupa revolutiile burgheze si dupa finalul razboaielor napoleoniene (1815), in Europa s-au configurat insule geografice si temporale de pace. Pentru primele, pilduitor este exemplul Suediei, unde vikingii de odinioara au devenit unii dintre cei mai pasnici locuitori ai continentului pina astazi. Pentru celelalte, se pot mentiona epoca dintre 1866 si 1914, anii interbelici (doar doua decenii!) si, in linii mari, era comunista (caracterizata doar metaforic drept „razboi rece“ si intrerupta de interventiile armatei rosii din 1956 si 1968). In toate aceste insule, separata de distrugerile materiale si spirituale presupuse de orice campanie militara, saracia a devenit principalul dusman de anihilat si, in orice caz, cel mai vizibil dintre vizitatorii hidosi ai vietii omenesti. Pentru multi dintre locuitorii Lumii Vechi, capitalismul si cursa lui au insemnat lichidarea saraciei, cel putin pentru segmente insemnate de populatie. Pentru altii, paradoxal, si macar pentru cite o etapa, comunismul a condus la o reimpartire a controlului resurselor si o redistribuire a valorilor, antrenind intr-o maniera diferita de cea traditionala multimi noi de indivizi in circuitul productiei si consumului. O analiza pas cu pas ar arata in ce masura secolul al XX-lea a constituit etapa tatonarii unor noi formule de lichidare – sau macar restrictionare – a saraciei si daca marile sale crize (de la razboaiele mondiale la altele zonale ori locale si de la schimbarile de regim politic pina la interventiile „reglatoare“ in alte tari) au indus mai multa saracie decit o prosperitate subsecventa. Chestiunea ar merita o interogatie serioasa, atit la nivelul glob