memoria e iad, i-a spus taximetristul lui Borges

aceste cuvinte le-ar fi putut spune Seneca,

i-a spus Borges prietenului său...

dar eu?

amintirile ghem neregulat de sârme

îşi dizolvă rugina în mine

obraznic veninul lor e totuşi perfuzia mea

nu trăiesc dar mă amorţesc în viaţă

chiar mi-e bine aşa?

(câtă plasmă imaginară, atâta carne conştientă!

am citit şi astăzi, şi ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns

iată încă un vers îmi umblă acum prin cap

distilat otrăvitor în vene celulozice

ameţindu-mă ameţindu-mă

ştiţi voi, starea aceea aproape imponderabilă de după o lectură

în sânge

care-ţi lasă impresia că ştii mai mult,

ca o simplă vorbă de dragoste a femeii iubite

ce creşte în tine trufia

de a crede că îţi poţi struni minţile încă o zi...)

îmi car amintirile ca pe nişte piei grele pe o plajă cu milioane de scoici crăpate de soare - să nu-ţi iei memoria în deşert, parcă aud - orice urmă lasă o rană, simt pe pielea mea rănile memoriei supurând, straturi nesfârşite de piei amare, coji sub care eu continuu să scad, piei crescute unele peste altele sub altele în altele, desfăcute mi-ar sfâşia carnea sub care s-ar putea să nu mai fi rămas nimic, amintiri ca nişte doage nervoase îmbrăţişând strâns un butoi carnal în care aerul vechi a devenit nociv...

(trebuie să suport fie că strig fie că mă înec

cu aceste vorbe mestecate în gând

scuipate acum fără must

le dur désir de durer îmi tot zic

să fie asta o durere bună?)

memoria e un clopot alienat ce închide în el toate sunetele salvatoare, o păpuşă rusească a deznădejdii... cum să te sustragi propriilor corpuri ale durerii şi fricii: scumpe fidele identităţi

inalterabile...

mă gândesc la y Gasset care gândeşte că

al pensar nos quedamos solos,

dar ce versuri să mai citesc

c