Stă domnul Kă în litografia lui Marcu-neni, în pădure, pe Bernhardsbachweg, pe o bancă lîngă podeţul de lemn şi noi, spectatorii, ne uităm la el, şi n-aş putea spune cu certitudine cum anume am putea relata, asemenea unui reporter îndemînatic, această translaţie din real în litografia lui Marcu-neni. Ba mai mult: cum anume să povestim o altă translaţie şi mai şi care ne vine acum în minte şi în faţa ochilor, o alunecare dintr-o litografie în altă litografie, adică de la imaginile lui Marcu-neni, acolo pe malul Mureşului, în altele din cuina de vară a lui chiţu Titu, pe malul Timişului: două lumi, două spaţii, două vizionări posibile pe banca de pe Bernhardsbachweg. Şi ce vedem noi, acolo, în locul acela de deasupra cuptorului zidit al lui chiţu Titu, diferit de ceea ce ne este dat să vedem deasupra cuptorului de fontă pe nume Ciocanul Nădrag al lui Marcu-neni? O încremenire, ce altceva putem vedea, o încremenire specifică litografiei şi fotografiei, o oarecare încremenire în ramele prăfuite, surpate de carii, ale unui tablou din vremea kakaniei, din vremurile cînd drăguţul de împărat domnea pe aici, moşul Franţiska Iosif, el era şeful pe vremea aceea. De atunci stă tabloul acela deasupra mesei din bucătăria de vară, lîngă cuptorul zidit în care iarna fierb organele porcului pentru mezeluri, acolo stă, în aburii aceia de la oalele în care fierb mezelurile, şi vara - o dată sau de două ori pe săptămînă - cartofii cei mărunţi şi mălaiul pentru hrana purceilor care vor ajunge de Ignat acolo, în fierturile acelea ale mezelurilor, şi asta cu un fel de anume ceva implacabil, repetabil şi inevitabil, asemenea fenomenelor naturii, asemenea acestei amieze de primăvară în litografia lui Marcu-neni, cealaltă, aceea în care se vede podeţul de lemn peste pîrîu. De fapt, litografia din cuina de vară de pe malul Timişului nu e aşa ceva, nu e nici măcar tablou, e asemenea unu