Doamne, am soptit... am reusit sa soptesc... nu ma lasa, nu ma parasi tocmai acum, cind trebuie, e nevoie, sint chemat... de ce te miri?... doar stii... am si eu o treaba de facut, nu m-am nascut... asa... degeaba, e munca mea fericita, e viata mea... cu zilele ei zdrentuite, tirite prin prafurile strazilor intortochiate, in panta lina, pietruite, nesfirsite, strazi dezolante de provincie fara nimic la capat... poate doar cu o cismea picurind lent, vesnic... clipa cea lenta... sau mint?... ma insel?... da... acolo voi atinge cerul cu pieptul, ca in adolescenta, imi voi mingiia, imi voi indulci carnea trupului, mi-o voi insingera pios intr-un gard de sirma subtire, ruginita, ghimpata... opreliste feciorelnica, duioasa, asteptata timid... Numai nu ma parasi, Doamne! Tinjesc sa simt umarul tau blind, cald, ocrotitor, sprijinindu-mi cu bunatate umarul salabit, macinat... frumoasele bube ale iubirii... nesatioasele rani fragede si triste, adincite pina la os... pina la maduva osului... Tu intelegi, am fost lacom... nesabuit... m-am napustit... am zabovit in placeri nefiresc de mult... bucurie lumeasca, primejdios de frumoasa... de tandra... de fermecatoare... de imbietoare... de cruda... Doamne, am tipat, uite! Literele se sfrijesc, o iau razna, silabele clocotesc in cazane cu smoala, cuvintele se incheaga aiurea si cu pacat, fraza nu mai are sens, aluneca, se destrama... ma prabusesc... Si am tacut. Mi-e sete, mi-e foame... Peretii captusiti cu trei rinduri de carti groase ma chinuiesc zadarnic, rugindu-ma sa-i jupoi, sa-i eliberez, sa fie ziduri adevarate, varuite, curate, mirositoare, lucind de albeata in lumina... sa-mi adaposteasca sufletul, mintile, inima... sa locuiesc intr-o odaie simpla, sfinta, tamaduitoare de boli... Si, scrib umil, rabdator, voi incepe sa copii sirguincios, ceasuri intregi, uitindu-mi de moarte, inflorind rindurile cu crini... Poate asa voi aj