Un drum de o noapte intreaga cu trenul, pe o bancheta „care nu se trage“, te face sa te gindesti foarte bine la scopul si la beneficiul calatoriei: de placere. Asteptarile mele legate de Festivalul Transilvania ar putea fi considerate mai degraba livresti, din moment ce citiva ani i-am invidiat pe colaboratorii acestei reviste, critici de film, de fiecare data cind se intorceau din calatorii exotice si cinefile. Textele lor de dupa festival, in care-si gaseau locul deopotriva personaje reale si de film, insotite intotdeauna de casete cu punctaje pentru „organizare, facilitati, gratuitati, filme selectionate“, pozele cu oameni colorati si istoriile pline de haz spuse in graba intre un „da-mi discheta cu textul si de unde iau ilustratiile…“ m-au facut sa las totul balta in redactie ca sa mai prind ultimele trei zile de festival, ceea ce s-a numit Romanian Days. N-am uitat nici sa-mi dau in citeva situatii importanta cuvenita, cum ca o sa fiu plecata la festival, asta asa, ca sa experimentez cum e sa te invidiaze cineva. Uneori a mers, alteori mi s-a raspuns sec ca n-ar trebui sa ma astept la prea mult sau, de-a dreptul cinic, „si ce faci acolo?“.
Iata-ma acum in postura de a scrie despre cum a fost la Cluj – si nu ma pot hotari: din punct de vedere jurnalistic, potrivit ar fi sa tratez festivalul de film ca pe un proiect reusit de manegemet cultural si sa ma feresc de tonul personal, care presupune ca in articol sa intre si gradinile interioare ale cladirilor vechi din oras, si umblatul bezmetic pe strazi, de multe ori in cerc, de la un cinematograf la altul, si discutiile despre mincare (locuri, preturi, feluri) sau cazare (la camera cu cheie sau cu cartela) pe care le puteai auzi jumatate in gluma, jumatate in serios.
Bineinteles, ar trebui sa le gasesc un loc si celor 5 filme pe care am reusit sa le vad la Republica si Victoria (cel de-al
