L’Ignorance, noul roman al lui Milan Kundera, tradus în spaniolă şi publicat întîi în Argentina, Columbia, Mexic şi Spania, a fost lansat în original abia în această primăvară de Editura Gallimard, cartea fiind ignorată pînă nu demult de cititorii din patria adoptivă a autorului ceh. Fanii lui alcătuiesc de altfel o comunitate transnaţională şi translingvistică. Nu mă număr printre ei, ceea ce nu m-a împiedicat să citesc cu plăcere cele aproape 200 de pagini ale romanului.
L’Ignorance debutează dialogic, ex abrupto, în stil cinematografic (opţiune deloc întîmplătoare: Kundera a studiat artele vizuale şi cărţile lui se pretează uşor ecranizărilor). Irena, eroina principală, a emigrat din Cehia în Franţa după înăbuşirea în sînge a „primăverii de la Praga". Acum războiul rece a luat sfîrşit, zidurile despărţitoare au căzut, iar Sylvie, buna prietenă a imigrantei cehe, îi dă de înţeles acesteia că Franţa nu ar fi adevărata ei patrie. Irena este îndemnată să revină în Cehia natală, destinul ei putînd semăna, în viziunea prietenei franceze, cu acela al lui Ulisse. Eroarea de percepţie este evidentă: eroul epopeii homeriene a fost un aventurier şi nu un emigrant sau un exilat, chiar dacă exilul înseamnă o aventură în necunoscut. În memoria afectivă şi culturală a Irenei se nasc puzderii de asociaţii roind în jurul temei „Marii Reîntoarceri". Astfel, un mit străvechi devine parţial compatibil cu destinele eroilor contemporani ai romanului. Următoarea secvenţă este o digresiune lingvistico-mitologică pornind de la titlul cărţii. Reîntoarcerea înseamnă în greaca veche „nostos", ne instruieşte doct autorul. „Algos" înseamnă suferinţă. Ecuaţia este simplă, deduce Kundera, nostalgia fiind suferinţa generată de dorinţa neîmplinită a reîntoarcerii. După ce enumeră cu osîrdie lexicografică termenii prin care diverse limbi europene o numesc, autorul ajunge la concluzia că
