În fiecare locuitor de astăzi al Bucureştiului sălăşluieşte, ştiută sau neştiută, mărturisită sau nemărturisită nostalgia perioadei interbelice. Împovărat de grijile traiului cotidian, cu mintea aiurea, poţi trece zilnic pe lîngă locurile în care s-a scris istoria fără să simţi nici cea mai mică tresărire, pentru ca, pe neaşteptate, nişte acorduri din trecut, auzite la un post de radio, sau vreo fotografie de epocă, cu un imobil familiar, dar pus parcă într-un context straniu, să-ţi umple sufletul cu o emoţie greu de exprimat în cuvinte. Diabolizat, din raţiuni politice, în perioada comunistă, devenit principalul reper de civilizaţie al partidelor istorice, resuscitate după decembrie 1989, Bucureştiul interbelic este pentru mulţi din cei de azi o realitate difuză, ca o adiere discretă de parfum purtată de ritmurile melodiilor (şi ele redescoperite) lui Jean Moscopol.

În decursul timpului autori români şi străini Anton Bacalbaşa, Paul Morand, Emanoil Hagi-Mosco, George Potra sînt cei mai importanţi dintre ei) au scris pagini memorabile despre specificul şi farmecul capitalei României. S-au spus lucruri capitale despre istoria oraşului, evoluţia sa arhitectonică, modul de viaţă al locuitorilor, civilizaţia străzii. Impecabile din punct de vedere documentar, cărţile acestor exegeţi ai Bucureştiului rămîn, sînt lucrări cvasi-ştiinţifice chiar dacă un anumit sentimentalism nu este cu totul absent) care transmit informaţii mai mult decît emoţii. Ele sînt excelente descrieri ale Capitalei în diferite momente ale istoriei sale, dar nu explică, decît în mică măsură, misterul seducător al oraşului, motoarele secrete ale evoluţiei sale în timp. Pentru a face să se înţeleagă specificitatea unei epoci din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al unui oraş este necesar ca exegetul, pe lîngă informaţia exhaustivă, să posede şi o sensibilitate artistică, cu ajut