Vizita ministeriala in Timisoara. Inaugurare cu sampanie, termopane lustruite festiv, taiat de panglici si discursuri de angajament la Casa de Pensii. Ministrul Muncii si Solidaritatii Sociale, Marian Sarbu, ne declara, sigur pe el, “Noul Cod al Muncii e o victorie a ratiunii”. Era in februarie 2003. Nu s-au schimbat prea multe lucruri de atunci. Nici in Timisoara, nici in restul tarii. Nu se stie daca cei de la minister au habar cum arata o zi din viata unui muncitor din industria lemnului, la gaterele care au impanzit comunele Bucovinei. Oameni garboviti, ciungi, cu maini si picioare ramase in panze de circular sau sub roti de taf, cu fete mutilate de centuri de transmisie desprinse din improvizatiile de ferastraie electrice, de pe urma carora patronii se imbogatesc. Oameni platiti cu 20.000 de lei pentru o zi de munca de 14-15 ore, in care muta busteni de sute de kilograme cu mainile goale, pe arsita verii sau in gerul unor ierni naprasnice. Oameni care beau de disperare cate doi litri de alcool rafinat pe zi, care habar nu au ce e aia carte de munca, oameni pe care, ori de cate ori au un accident de munca, patronii nu-i mai cunosc. Undeva mai la nord, la putinele mine de uraniu care au mai ramas deschise in zona, oamenii manipuleaza minereu radioactiv cu mainile goale. Mineri care, din cauza radiatiilor, la 30 de ani arata ca de 50, fara par si dinti, sunt pensionati pe motiv de boala la 40 de ani pentru ca oricum nu mai ajung la 45. Statul nu-i intreaba de sanatate nici pe muncitorii de la Copsa Mica, nici pe fostii mineri de la Petrosani. Ne place sa credem ca in Timis situatia e, intotdeauna, mai buna decat in restul tarii. Recent, Inspectoratul Teritorial al Muncii Timis a descoperit o fundatie “umanitara” unde tineri trecuti de 18 ani erau fortati sa lucreze in camp, zi-lumina, ca pe plantatiile de bumbac din Columbia sau Venezuela. Fara carte de munca, fara