Cu patru capitole noi, alte cateva rescrise si o partiala redistribuire a materiei, a doua editie a Anatomiei mistificarii*, de Stelian Tanase, poate fi socotita o carte noua mai mult decat una doar actualizata. Nu totusi, din motive pe care le voi aseza, cum se cade, la sfarsitul cronicii, si una încheiata.
Prima editie a fost publicata în 1997 si a avut un explicabil puternic rasunet. Era cea dintai reconstituire documentara integrala a ultimului mare proces politic de grup din perioada comunista, procesul "lotului Noica-Pillat", iar autorul cartii era o figura proeminenta a vietii publice.
Scriitor, politolog, jurnalist foarte combativ, fost parlamentar, fervent initiator, organizator si animator de "actiuni civice" cu mare ecou social si mediatic (dar nu sunt foarte sigur ca ordinea notorietatii va fi fiind chiar aceasta), Stelian Tanase avea totodata si aureola unei personalitati eliberate dupa rasturnarea regimului comunist dintr-o injusta si îndelungata marginalizare. Un izolat si un singuratic, însa.
Nu fusese un scriitor cu o solida reputatie literara, caruia activismul opozitionist si ulterior civic sa-i fi adus un renume în plus, ca Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Octavian Paler s.a.
Nu apartinea nici "grupului filosofic", alcatuit din fostii discipoli ai lui Constantin Noica, si ei marginalizati de autoritati pana în 1989, dar a caror afirmare culturala, stralucita adesea, nu fusese totusi semnificativ blocata (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru, Andrei Cornea s.a.).
Nu era nici o figura cu totul noua ce raspundea nevoii de puritate si stralucire, tasnit impetuos din necunoscut si parand, în tulburea spumegare de dupa 1989, chiar o aparitie celesta, ca Horia-Roman Patapievici. Nu fusese nici un disident notoriu, ca Doina Cornea, Gabriel Andreescu sau Dan Petrescu. Nici un literat renumit care îsi descoperise intere
