Exista un proces lent si ineluctabil, asemanator osmozei celulare, prin care noua tara absoarbe fiinta aflata in exil?

Fara indoiala. Osmoza, intr-adevar, cum spuneti, in care pierderea si cistigul, rana si revitalizarea, fisura vechiului si vitaminele noului intretin un schimb energetic continuu, de mare intensitate.

Exilul este si un extraordinar proces de instruire si re-instruire, mai ales pentru cei veniti ca adulti in noua tara. Confruntati cu alta traditie si cu alt context social, alta limba, alte conventii si alte iconoclastii, neofitul va fi re-educat de aceasta variata, versatila oferta a noului. Procesul autocritic de re-evaluare nu impiedica regasirea „eternului uman“, existind, dincolo de toate deosebirile, si in noile conditii. Cercul inchide cindva acest traseu accidentat, relevant si revelator al experientei umane, in care nu se revine la punctul initial. Punctul initial si cel terminus sint polii, in comunicare voltaica, ai unei privilegiate aventuri existentiale, cu un privilegiat aport de intensitate, atit in suferinta, cit si in exaltare.

Lectia aceasta majora in zadarnicie, in deposedare si, pina la urma, in deposedarea ultima, moartea (exilul contine, cred, o profunda initiere, o „pregatire“ pentru final), nu exclude extraordinare secvente jubilative. Sentimentul re-nasterii, al re-evaluarii si al re-generarii sint daruri si iluzii rare, pretioase, inestimabile in efemeritatea noastra terestra. Exilul le potenteaza si pe acestea, fara indoiala.

Cum s-a schimbat limba dumneavoastra literara in timpul de cind sinteti in afara Romaniei?

S-ar putea sa se fi uscat, in parte. S-a si esentializat, s-a facut mai laconica, acum, si – banuiesc – mai precisa. Nu stiu deloc daca este un cistig literar. Nici daca faptul ca a trebuit sa devin mai epic, mai factual, mai descriptiv, poate, e un cistig. Predisp