Pe la începutul anilor '90, eram mai degrabă împotriva maiorescianismului, a celebrei teorii a formelor lipsite de conţinut, socoteam atunci că e nevoie să apară tiparele noii societăţii, formele adică, şi mai apoi prin progresie istorică se poate ajunge la umplerea acestora cu fondul care să le dea consistenţă. Aşa s-a întîmplat, de altfel, în istoria modernă a României, am avut catedre universitare fără profesori universitari, simple forme fără fond, numai că de-a lungul anilor au apărut treptat şi titularii vrednici ai acestora. Aşadar, procesul mi se pare logic şi firesc mai degrabă invers decît acela imaginat de Maiorescu, forma naşte fondul, altfel nici nu-mi dau seama cum anume şi în jurul a ce s-ar coagula acesta dacă n-ar avea forma care să-l pretindă şi să-i motiveze existenţa: la urma urmelor, chiar formula asta atîta de uzată prin folosinţă - formă fără fond - conţine o necesară, chiar dacă subînţeleasă, comparaţie între pretenţiile şi exigenţele formei împrumutate cu fondul autohton care o umple. Ca să poţi vedea discrepanţa dintre cele două trebuie să le ai la îndemînă împreună, altfel cum poţi evalua chiar şi precaritatea unui universitar dacă în numele precarităţii lui refuzi instituţia însăşi. Aşa cumva gîndeam în anii '90 cînd fervoarea şi noul păreau să umple întreaga noastră viaţa politică, economică, socială, culturală chiar. Astăzi ne apropiem, am sentimentul ăsta, de un punct crucial în asimilarea a ceea ce Maiorescu denumea prin forme cărora le zicem astăzi reforme instituţionale, legislative sau dosare ale integrării. Riscul de acum al reformării, ca şi cel de la începuturile naţiunii europene româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este oarecum asemănător. A sosit vremea să pricepem acum alte dimensiuni ale exigenţelor maioresciene, să pricepem bunăoară că insatisfacţia celui dintîi autentic gînditor politic de la noi v