De multe ori trecem pe lîngă acele ferestre mici, meschine, uneori zăbrelite, cu geamuri opace prin care parcă nu pătrunde lumina soarelui şi nici nu le observăm. Nu le vedem pentru că ele se află la nivelul solului şi puţini dintre noi merg pe stradă cu ochii aţintiţi în asfaltul trotuarelor. În schimb, ei, "locuitorii de sub pămînt" ne văd pe noi. Ne văd, e un fel de a spune! Prin faţa lor se perindă zilnic mii de picioare şi astfel "lumea de afară" devine pentru ei un univers al pantofilor, ghetelor, adidaşilor, al ciorapilor de nylon întinşi pe gambe, al poalelor de fuste sau al cracilor de blugi uzaţi. Nu ştiu dacă aţi avut vreodată curiozitatea să le faceţi o vizită sau poate aţi nimerit întîmplător acolo, deschizînd o uşă, coborînd pe o scară îngustă, păşind în întunericul risipit de lumina vreunui bec chior, înaintînd pe coridoare lungi şi întortocheate ca nişte galerii de cîrtiţă, cu uşi de o parte şi de alta, foste boxe, debarale, încăperi destinate depozitării obiectelor care nu mai folosesc la nimic, spaţii de cîţiva metri pătraţi pe care astăzi le poţi închiria pentru cîteva sute de mii pe lei pe lună şi, cu puţină imaginaţie, le poţi transforma în locuinţe. Auzi picătura de apă care cade cu ostentaţie, la intervale precise de timp, pe o suprafaţă de ciment şi foşgăitul gîndacilor negri, dacă eşti claustrofob simţi că te sufoci, dacă eşti predispus depresiei simţi cum te cuprinde angoasa şi insuportabila senzaţie că nu vei mai ieşi niciodată de acolo.

Americanul Acum cîţiva ani, pe John, americanul îl cunoaştea mai toată "lumea boemă" din Bucureşti. De altfel, dacă-l vedeai o dată, ţi-era imposibil să nu-l recunoşti a doua oară. Era un personaj pitoresc: cu părul lung, blond, îmbrăcat în hainele "de scenă" de la Operă, costume retro, colanţi de tipul celor purtaţi de balerini, încălţat cu pantofi cu vîrf ascuţit, ca de vrăjitor, vorbind destu