Încheiam articolul de săptămîna trecută cu afirmaţia că singura şansă de supravieţuire a scriitorilor sau a oamenilor de cultură în conştiinţa maselor largi este parazitarea televiziunii. Mai întîi trebuie observat că se poate supravieţui onorabil şi fără să te afli "în conştiinţa maselor largi". E, într-adevăr, mai greu pentru creatorii de artă şi idei - avînd în vedere că un ingredient de bază în constituţia acestora este orgoliul -, dar nu imposibil. Poţi crea foarte bine în cămăruţa ta, neştiut de nimeni (sau cel mult de un grup restrîns de prieteni), şi să ai astfel acces la ceea ce se numeşte "lumea spiritului". Poţi fi un funcţionar amărît care după orele de program se dedică înfrigurat scrisului şi care, în floarea vîrstei, se sinucide, în boscheţi, la Şosea. Ai toate şansele, dacă ai şi ceva talent, să fii pus la loc de cinste în istoria literaturii. Nu asta îşi doreşte orice scriitor? Ei bine, nu. Scriitorii, pictorii, artiştii în general vor să împuşte şi iepurele cel mare al posterităţii, dar şi pe cel drăgălaş al celebrităţii antume. Vor să fie vedete şi visul lor ascuns este ca, în timp ce se plimbă melancolici şi cufundaţi în idei pe stradă, puştii să-şi tragă mamele de mînecă şi să-i arate, discret, cu degetul. Să vină un individ la tine pe stradă să-ţi spună "Vă mulţumesc că existaţi!" şi să scoată ultimul tău volum pentru o dedicaţie - asta nu poate fi decît fericirea supremă! Celebritatea artiştilor sau a scriitorilor era aproape de la sine înţeleasă în timpul comunismului, cînd oamenii de cultură care nu călcau strîmb se bucurau de tot felul de avantaje şi de campanii publicitare pe măsură. În lipsa vedetelor de show-biz, ei şi cei din vîrful piramidei politice erau V.I.P.-urile vremii. Li se tipăreau volumele în zeci sau chiar sute de mii de exemplare, li se organizau manifestări populare, cu stadioane pline, îşi făceau vacanţele la Pelişo